Work life choices, Actual

Românul care a regizat la Hollywood filme cu Kevin Spacey şi Val Kilmer

Daniela Oancea › Mar, 2017-08-01 12:58
A jucat în Cireşarii, a fost olimpic naţional la fizică şi a devenit primul student român care a obţinut o bursă la MIT, după 1989. Alex Rotaru a studiat acolo teoria laserelor şi fizică cuantică – specializare de bază –, dar şi compoziţie muzicală și dirijat, critică de film și literatură franceză (lucru care l-a dus pentru o vreme la Sorbona). A absolvit, de fapt, toţi anii de studiu la MIT în doi, pentru că, între timp, s-a hotărât să plece la Los Angeles şi să facă cinema.

La School of Cinematic Arts, a urmat cursurile practice pentru patru masterate în patru ani, pe teme de regie şi producţie cinematografică, montaj, scenaristică şi sunet. A urmat, de asemenea, cursuri de actorie şi de imagine. În paralel, a predat matematică şi fizică la aceeaşi universitate (University of Southern California) pentru a se întreţine şi a-şi plăti studiile la cea mai scumpă facultate de film din lume.

Este greu să fii român şi să faci film la Hollywood? Care a fost întâmplarea care v-a instalat în industria cinematografică americană?

La români este perfect normal să considerăm că identitatea noastră este cumva un obstacol, pe când, în mod intrinsec, eu, unul, nu cred că este. Poate că e greu dacă eşti convins că a fi român e o greutate; şi, sigur, e greu de făcut film la Hollywood. Pe cele două însă nu le-aş corela, iar în cazul meu aş adăuga că sunt un cineast american, imigrant, de limbă engleză, lucru care ar fi fost imposibil dacă nu aş fi avut atât afinităţi elective, cât şi cultivate cu spaţiul cultural american. În acest caz nu prea contează de unde vii, ci doar încotro te îndrepţi, deşi nu e bine să uiţi de unde-ai venit. [...] În primul rând, l-am întâlnit pe Mark Jonathan Harris, la al cărui îndemn am ajuns să colaborez un deceniu cu veteranul regizor şi producător Mel Stuart, ale cărui filme şi seriale le devorasem când eram copil în România; apoi a venit ziua în care mi-am văzut numele publicat în The New York Times ca regizor, cu o cronică pozitivă, spre surpriza mea (nu crezi până când nu vezi, uneori nici atunci); apoi momentul când Kevin Spacey a acceptat să producă şi să apară în filmul meu. E important de adăugat însă că nu mă consider „instalat” în industria cinematografică americană. Trăiesc conştient de lecţia pe care am învăţat-o de la părinţi şi de la viaţă: în fiecare zi este posibil să se întâmple orice. Asta mă ajută să mă trezesc aproape zilnic cu dor de viaţă...


CITEȘTE ȘI: Tinerii ambiţioși și capabili au toată planeta ca loc de joacă
Spuneaţi cândva că „sistemul de educaţie american oferă studentului şansa de a se răzgândi şi de a-şi schimba direcţia de studiu radical, într-o etapă de viaţă care ar fi percepută ca fiind tardivă în alte părţi ale lumii.” În cazul dumneavoastră cum a fost?

Ce spuneam eu e valabil pentru generaţia mea – am terminat liceul la Revoluţie, când învăţământul românesc era foarte puternic pe partea reală. Lucrurile s-au schimbat. Aud de la studenţii de azi că societatea este aproape ciclic pe dos faţă de acel moment; ţi se spune că se poate orice, dar de fapt simţi că nimic nu e posibil. Trebuie să trecem prin toate, pentru că nimic nu este ceea ce pare şi aproape nimic nu stă sub controlul individual. Eu am trecut de la un sistem rigid – sistemul educaţional românesc – la MIT, unde lucrurile erau cuantificabile, dar și flexibile. Anii mei acolo sunt probabil cei mai importanţi din punct de vedere formativ. Fiecare oră acolo a cântărit cât o zi în altă parte. [...] Sunt în America de 25 de ani: doi ani de MIT şi 23 petrecuţi la Los Angeles. Pentru mine, cei doi ani de la Boston vor reprezenta întotdeauna exact jumătate din viaţa mea în SUA, indiferent cât va mai dura ea. La MIT mi s-a spus că stau foarte bine la cursurile de ştiinţă, dar nu am suficiente cursuri de uman pentru a completa sistemul lor de grilă mult mai divers decât cel din România. Mi-au oferit cursuri de filosofia lingvisticii cu Noam Chomsky, compoziţie cu ucenicii lui John Cage, istoria Romei antice cu Ted Lendon şi analiză de film cu Henry Jenkins. „Bei, Grigore, agheasmă?” Normal că m-au făcut să mă răzgândesc – tendinţa de a o vira spre emisfera dreaptă a creierului oricum exista... În pragul schimbării de la real la uman, când aveam, pe de o parte, oferte de doctorat în fizică de la MIT, Cornell și Princeton (unde mi s-a oferit chiar şi o bursă Guggenheim), şi pe de alta, de studii în cinema la New York şi Los Angeles, sistemul de învăţământ american mi-a permis, ba chiar m-a încurajat să schimb macazul. Ce libertate! Nu e mai puţin adevărat că, odată ajuns la USC SCA, am înţeles că am lăsat în urmă meritocraţia şi cuantificabilitatea şi am pătruns pe un teren al misterelor şi regulilor oculte – ascunse privirii. Mi-a luat ani să mă adaptez, şi încă îmi ia, pentru că e un proces fără sfârşit.


CITEȘTE ȘI: Cătălin Dorian Florescu – un martor viu al lumii în care trăim
Care este ideea documentarului „Shakespeare High”, elogiat de presa americană, în care joacă Kevin Spacey, Val Kilmer, Mare Winningham și Richard Dreyfuss?

Filmul a fost parte propagandă – de pe vremea lui Eisenstein, Griffith sau Riefenstahl –, dar şi parte magie, prin Melies, Maya Deren şi Murnau. [...] Ar fi ipocrit să spun că ideea de mesaj nu există în cinematografia vest-europeană şi, prin extensie, în cea americană. Dar acolo unde dezvoltarea culturii largi a avut loc (şi) prin mecanisme de piaţă (se spunea pe vremuri Vox populi, vox dei, acum eu spun Box office, vox dei, chiar dacă uneori nu sunt de acord deloc), mesajul unui film e ceva care se degajă organic, nu ceva înadins plantat. Acum, o confesiune: da, există un mesaj! M-aţi prins. Este vorba despre teatru – imaginaţie şi comunicare –, în mare măsură prin puterea cuvintelor: două practici care prin simpla lor răspândire ar putea aduce omenirea la lumină şi liman. Shakespeare e o cheie-paspartu, deoarece are un vocabular de o bogăţie care te forţează să înveţi multe pentru a putea spune cu succes chiar şi cele mai simple replici: şi-uite-aşa te-a păcălit şi te-a transformat într-o versiune mai bună a ta.

Există momente în care aţi ceda, adică aţi renunţa la a face film?

Eu aşa simt: că a renunţa la cinema ar însemna să renunţ la sufletul meu. Dar orice e posibil, pentru că noi nu ne cunoaştem mai deloc. Viaţa se schimbă radical de la lună la lună şi ne aflăm la marginea unei singularităţi – în tehnologie, cultură, politică – despre care nu ştim nimic mai mult decât ştiau la 1848 europenii, stând pe marginea revoluţiei industriale, sau ştim exponenţial mai puţin despre ce va urma decât ei. [...] Disperarea este companionul fidel al artistului; nu ştiu ce m-aş face fără ea – poate dascăl, poate un om mai cumpătat. Pentru oricare Beethoven există un Goethe; pentru fiecare Virginia Wolf există o Georges Sand. [...] Nu mai cred, ca în prima tinereţe, că e obligatoriu să fii familiar cu nefericirea profundă, cioraniană pentru a duce o viaţă profund creativă; aceasta poate că este o prejudecată în spaţiul cultural românesc, dar una derivată parţial şi din practică, şi din înţelepciunea vieţii. Atâta vreme cât voi simţi nevoia de a spune poveşti, o voi face. [...] Când îmi e cel mai greu – zilnic, pentru că zilele pot fi ca nişte milenii sau ca nişte fulgere în spatele zidurilor creaţiei –, fac tot ce făceam de copil: vorbesc cu mine însumi cu voce tare, declamând, oferind argumente şi puncte de vedere până la epuizare, pentru că ştiu că aşa se naşte dialogul de calitate. Sau îi cer subconştientului rezolvările prin vise şi mă duc la culcare. Sau văd un film bun, stau de vorbă cu un om bun sau mă pierd pe cărări într-o pădure. Sau mănânc ceva delicios. Sau ascult Concertul de pian nr. 5 de Beethoven. Dar cel mai adesea, ceea ce mă scoate din orice negură este timpul petrecut cu fiul meu, Maximillian, care împlineşte cinci ani peste câteva săptămâni. El este dascălul meu cel mai preţios.


CITEȘTE ȘI: DESENÂND am devenit tot mai CETĂŢEAN
„Celor care caută recunoaşterea le sugerez să înceapă prin a o căuta pe cea mai dificilă dintre recunoaşteri: aceea de sine. Găsirea propriei voci este prima sarcină, şi cea mai grea. [...] Pentru cei care vor şi simt că trebuie să-şi schimbe limba şi cultura există un drum, pentru cei care vor să rămână în ţara lor de baştină există altul. Pentru ambele vă recomand doi companioni: filosofia şi psihologia. Prima demonstrează necesitatea visurilor, iar a doua te învaţă să te joci cu ele. Din această joacă se naşte genul de cinema care mă animă pe mine. Şi, pentru că vorbim despre cariere, nu doar despre idealuri, ar fi bine ca pe drumul către recunoaştere să existe o conştiință a faptului că dezvoltarea vieţii lăuntrice, cea a vieţii de familie şi a vieţii publice nu sunt posibile simultan decât în circumstanţe rare”.

Articol preluat din numărul 239/iulie - august 2017 al Revistei CARIERE. Pentru detalii legate de abonare, click aici
0 comentarii 3936 vizualizări

Comentarii

Adăugati comentariu

CAPTCHA
Introduceti codul din imaginea alaturata

Ne dorim ca toate comentariile care au loc pe portalul Cariere sa fie inteligente si interesante. Pentru a ne asigura ca scrieti la obiect, toate mesajele vor fi citite de catre editorii nostri si ar putea fi editate ca sa intruneasca criteriile noastre de claritate, lungime, si relevanta.

Noi cerem sa se respecte urmatoarele.
1. Fara anunturi de vanzare de produse sau servicii. Haideti sa mentinem aceasta zona ad-free.
2. Fara atacuri la persoana. In aceste conversatii dezbatem si criticam idei, nu pe oamenii din spatele lor.
3. Fara postari multimedia. Sunteti liberi sa le mentionati dar nu incercati sa le postati aici.

Toate textele devin proprietatea Cariere in urma publicarii dar editorii nu se fac raspunzatori pentru opiniile pe care le vehiculeaza autorii lor.

 
 
 
 
 
 
n/a

Urmărește Revista CARIERE

Abonează-te la newsletter