Work life choices

Mircea Cărtărescu: „Doresc pentru România o democrație normală, nu una «originală», nici o demokratură”

Daniela Oancea › Lun, 2017-03-27 11:00
Ar fi preferat să stea acasă, în biroul său, să citească o carte sau să vadă un film, totuși a ales să sfideze frigul și să protesteze în Piața Victoriei. Mircea Cărtărescu nu crede în democrații veritabile și altele neveritabile. 

„Aceasta pentru că adevărul (veritas) și democrația nu pot merge pe drumuri diferite. Oamenii nu protestează de bunăvoie când le sunt încălcate drepturile, ei sunt siliți s-o facă de înșiși opresorii lor. Cei de la putere, acționând ca pe moșia lor, nu ca într-un stat democratic, m-au silit să las totul baltă și să ies în stradă, unde-am întâlnit mii, zeci de mii, sute de mii de oameni ca mine, care vor să trăiască o viață normală într-o țară normală.”
 
Suntem o societate care cultivă idoli falşi? Cum ne putem păstra luciditatea, ca să nu ne închinăm lor?

Uneori mă-ntreb dacă societatea românească mai cultivă orice fel de idoli. Dacă nu e cumva o lume dezabuzată, incapabilă de admirație, care confundă persoanele importante cu cele vizibile la televizor și în alte medii, punându-i pe același plan pe Floricica Dansatoarea, Andrei Pleșu, Florin Salam, Mircea Badea, Mihai Șora, Liviu Dragnea, Dan Puric, Ana Blandiana, Gabriel Liiceanu etc. etc. într-un fel de Muppets Show în care criteriile etice, estetice, profesionale sunt aruncate la gunoi. Ce rămâne e circul nostru cel de toate zilele în care e suficient să fii cunoscut ca să devii ținta atât a injuriilor cât și a idolatrizării, ambele efemere, umorale, iraționale. Am început să vedem lumea ca prin ochii unei insecte: bucățele care nu se potrivesc unele cu altele și care împreună formează o cacofonie cu sclipiciuri din loc în loc, un joc iluzoriu de artificii. Eu cred că numai educația face diferența, educația etică primită în cei șapte ani de-acasă și cea intelectuală de mai târziu. Când ai învățat să desparți binele de rău, aparența de realitate, măscăriciul de filozof, specialistul de cârpaci – atunci vei putea găsi oamenii demni de admirat pe care, în fiecare generație, îi produce societatea din jurul tău.
 
O carte nu e decât un perete cu cârlige pe care cititorul își agață propriile amintiri.” Într-o lume a viitorului, dacă vor dispărea cărțile, vor dispărea și amintirile noastre? De fapt, cum vedeți viitorul hipertehnologizat al omenirii?

Când au apărut scrisul și cartea, ele au fost văzute, dimpotrivă, ca adversare ale memoriei. Un rege din vechime chiar ar fi vrut să interzică scrisul pentru că el atenta la ceea ce era viu în amintirile oamenilor. Se prea poate, dar, slăbind memoria individuală, cărțile au creat o memorie colectivă imensă, un creier ecumenic al umanității care cuprinde toată cunoașterea, toate amintirile, toată emoționalitatea umană. Într-un fel, suntem copii ai scrisului și ai cărții. Astăzi trebuie totuși să admitem că „galaxia Gutenberg” a ajuns la capăt și că lumea nu se mai învârtește în jurul cărții. Dar scrisul n-are cum să nu rămână fundamental, chiar dacă scriem și citim acum pe computer și pe tablete. Nu cunosc alt sistem de engramare și transmitere a cunoașterii decât scrisul. Și inteligența artificială, și realitatea îmbogățită, și lumile virtuale se construiesc pe limbaje și se transmit prin scris.

Literatura n-are de ce să se teamă de tehnologie. Ea a trecut prin toate revoluțiile tehnologice, schimbându-se, îmbogățindu-se, mărindu-și fascinația, pentru că e ancorată în emoțional, adică în ceea ce ne face oameni. Am fost oameni în vechea Asirie și vom rămâne oameni pe Marte. Vom continua să compunem poeme și să ne hrănim cu povești câtă vreme vom exista în această lume.
 
Ce le-ați spune celor care, în iureșul cotidian, resimt „o deficiență de existență, de trăire, o carență existențială”? Ce ar putea să-i facă să continue?

Aici nu am un răspuns original. Singurul pe care-l cunosc este cel al apostolului Pavel: dragostea. Nimeni nu poate înfrunta imensa, dezolanta noastră nimicnicie (trăim o fracțiune de secundă pe-un fir de praf din cosmos) și insignifianța noastră între miliardele de semeni dacă nu iubește cu adevărat mica sa lume: pe prietenii săi, pe partenerul său, profesia sa, orașul său, artele, cărțile, copiii, florile și nenumărate alte lucruri demne de a fi iubite. Noi nu trăim în infinitul, înghețatul și înspăimântătorul univers al astronomilor, ci aici, acum, între oameni, cu iubirile noastre care ne apără de frică și de-ntuneric. Dragostea rămâne, de când ne știm, miezul de aur al vieților noastre. Din ea se desprind valorile despre care vechii greci spuneau că, de fapt, sunt unul și-același lucru: adevărul, binele și frumosul.

Deficiența de existență, golul interior despre care vorbiți este maladia începutului de mileniu, depresia. La ea au dus pierderea credinței, a încrederii în oameni și-n sine, a legăturii emoționale. Fără ele, nu putem vedea în fața noastră decât moartea. A fi depresiv înseamnă a privi în față, cu ochi largi, propria moarte, în fiecare zi a vieții tale. Bineînțeles că astfel nu se poate trăi.
 
Vi s-a întâmplat vreodată să fiți în competiție cu d-voastră înșivă și să vă temeți că n-o să vă puteți autodepăși?

Eu așa trăiesc, în continuă competiție literară cu mine însumi. Pe ceilalți scriitori doar îi iubesc sau nu, dar nu mă compar cu ei. De câte ori termin o carte, o compar cu cele scrise de mine cu 20, cu 30, chiar cu 40 de ani în urmă. Îi invidiez teribil pe autorii „Nostalgiei”, „Levantului”, „Orbitorului”, oameni mai tineri și mai talentați decât mine, pe care știu că n-am nicio șansă să-i egalez. Mă consolează faptul că pot totuși să mai scriu ceva diferit de ce-au făcut ei, o carte sau alta pe care nici ei, la vârsta lor, n-ar fi putut-o scrie. Eu, bineînțeles, n-aș mai putea face acum ceva atât de bine construit ca nuvela „REM”, de pildă, dar nici Cărtărescu cel de-atunci n-ar fi avut, la 27 de ani, experiența de viață necesară ca să scrie „Solenoid”.

Această ultimă carte, publicată la vârsta de 60 de ani, a fost o imensă șansă pentru mine. Nu doar că
m-a ținut în competiție cu zecile de Mircea Cărtărescu din trecutul meu literar, dar cred că i-a și învins pe câțiva dintre ei, nu prin subtilitate stilistică, prin textura paginii, prin flexibilitatea frazei (unde autorul „Orbitorului” e greu de bătut), dar cel puțin prin construcție și sensul metafizic general al cărții. Sunt teribil de fericit pentru cartea asta, în care-am spus cam tot ce cred că mi s-a dat de spus, fiindcă ea adună firele din toate scrierile mele precedente.
De fapt, recitindu-mi paginile de jurnal, constat că de la 17 ani, de când am scris primele rânduri în această scriere a vieții mele, aproape la propriu (și care are mai multe mii de pagini), nu m-am schimbat aproape deloc. Schimbându-mă totuși, sper, cu fiecare carte nouă.
 
Sunteți iubit și contestat, deopotrivă. Cum este igienic să reacționăm, când cineva ne desființează?

Așa cum am spus înainte, orice persoană care ajunge la noi, într-un fel sau altul cunoscută de foarte multă lume, devine imediat ținta adulației sau injuriei, care sunt, ambele, moduri inadecvate de a te raporta la o persoană publică. Uneori nici nu știi ce face mai rău: adulația necondiționată sau ura necondiționată. Sunt foarte recunoscător celor care mă citesc și mă prețuiesc, care-mi cumpără cărțile și care mă opresc pe stradă pentru un autograf (mi se-ntâmplă zilnic și mă bucură deosebit de mult). În privința celor care mă detestă, nu-i pot pune pe toți la un loc. Mai întâi, de când mă știu am fost contestat ca scriitor, pe pure considerente literare. Literatura e un domeniu înalt competitiv, unde doi sau trei iau totul, iar ceilalți primesc puțină atenție. E firesc ca autorii mai notorii să fie detestați, bârfiți, desființați de confrații lor. Numai mediocrii sunt iubiți de toată lumea. O bună parte din injurii îmi vin de-aici. Apoi, dacă ai o activitate civică sau politică, bineînțeles că nu vei fi cruțat de adversari, orice idei ai promova. Am scris mulți ani comentariu politic și rezultatul e că eu, un om timid, retras, neconfruntațional, mi-am făcut totuși numeroși dușmani. Îți trebuie mult curaj la noi dacă vrei să fii de folos comunității tale. Cum zice proverbul, „Dreptul umblă veșnic cu capul spart”. Mai ales dacă te ridici împotriva unei clici de spoliatori, nu trebuie să te miri că vei fi executat public în efigie la diverse canale de televiziune și în diverse publicații.

Până la urmă, însă, să împroști cu noroi un scriitor înseamnă să nu-nțelegi că el e de fapt în altă parte, în cărțile lui, pe care nimeni nu i le poate lua. Ce sens are să mă terfelești pe mine când rămâne „Orbitor”? Calomniile pe care le răspândești vor aneantiza măcar o povestire din „Fata de la marginea vieții”? Nu cumva, acoperindu-mă de invective, faci ca scrierile mele să pară, în comparație, mai curate?
 
A fost vreo figură feminină care v-a marcat evoluția sau v-a transformat în vreun fel? 
 
Eu iubesc într-adevăr, neideologic și foarte simplu, feminitatea. Cred că tot feminitatea din ei îi face și pe bărbați mai buni și mai empatici. John Lennon, cântând „Woman is the nigger of the world” arăta că femeia a fost timp de milenii sclava absolută. Astăzi ea mi se pare eroina absolută. Eu sunt la rândul meu o fire „feminină”, neconflictuală, înclinată spre calde prietenii și cu bărbați, dar și cu femei. Soția mea, Ioana, îmi este nu numai cea mai bună prietenă, dar și o sfătuitoare căreia-i cer și-i urmez părerile în cele mai diverse împrejurări. Mama este, firește, cea de la care am învățat tot ce știu. În afară de ele, am o prietenie de lungă durată cu Ioana Pârvulescu, Mihaela Miroiu, Lidia Bodea, Tania Radu și multe alte femei pe care le prețuiesc și le admir pentru ce fac și mai ales pentru ce sunt. Fiecare dintre ele a schimbat ceva în mine, de fiecare dată în bine, fapt pentru care le sunt foarte recunoscător.
 
Ați fost acolo, în mulțime, la protestele recente din Piața Victoriei. De ce? Cum ar arăta, prin ochii
d-voastră, o democrație veritabilă?

Nu cred că există democrații veritabile și altele neveritabile. Pentru că adevărul (veritas) și democrația nu pot merge pe drumuri diferite. Oamenii nu protestează de bună voie când le sunt încălcate drepturile, ei sunt siliți s-o facă de înșiși opresorii lor. Decât să ies în Piața Victoriei în atâtea nopți friguroase, aș fi preferat să stau acasă, în biroul meu, să citesc o carte sau să văd un film. Cei de la putere, acționând ca pe moșia lor, nu ca într-un stat democratic, m-au silit să las totul baltă și să ies în stradă, unde-am întâlnit mii, zeci de mii, sute de mii de oameni ca mine, care vor să trăiască o viață normală într-o țară normală. Nu e idealul nostru să protestăm. Dar când o facem, pentru că nu se mai poate altfel, ne arătăm forța. Puterea celor fără putere (cum scria Vaclav Havel) este devastatoare. Guvernul actual a simțit-o și-o va mai simți de câte ori se va purta ca un stăpân și nu ca un slujitor al comunității.

Prin urmare, doresc pentru România o democrație normală, nu una „originală”, nici o demokratură. Vreau să trăiesc liber într-un stat de drept, cu justiție independentă, orientat spre valori occidentale. Iată, pentru mine, esența lumii civilizate din care-mi doresc să fac parte.
 

Articol preluat din numărul 235/martie 2017 al Revistei CARIERE. Pentru detalii legate de abonare, click aici  

0 comentarii 3534 vizualizări

Comentarii

Adăugati comentariu

CAPTCHA
Introduceti codul din imaginea alaturata

Ne dorim ca toate comentariile care au loc pe portalul Cariere sa fie inteligente si interesante. Pentru a ne asigura ca scrieti la obiect, toate mesajele vor fi citite de catre editorii nostri si ar putea fi editate ca sa intruneasca criteriile noastre de claritate, lungime, si relevanta.

Noi cerem sa se respecte urmatoarele.
1. Fara anunturi de vanzare de produse sau servicii. Haideti sa mentinem aceasta zona ad-free.
2. Fara atacuri la persoana. In aceste conversatii dezbatem si criticam idei, nu pe oamenii din spatele lor.
3. Fara postari multimedia. Sunteti liberi sa le mentionati dar nu incercati sa le postati aici.

Toate textele devin proprietatea Cariere in urma publicarii dar editorii nu se fac raspunzatori pentru opiniile pe care le vehiculeaza autorii lor.

 
 
 
 
 
 
n/a

Urmărește Revista CARIERE

Abonează-te la newsletter