Oameni care ne inspiră

Povestea lui Cristian Bădulescu, veterinarul cu ‹al 6-lea simț›

Sebastian Radu › Vin, 2016-11-25 10:56
“Înainte de a cere bani, oferă valoare, iar oamenii te vor plăti pentru ceea ce faci” - este motto-ul lui Cristian Bădulescu. Spune despre el că de când se știe este un iubitor de viață, în toate formele ei. Îi este greu să omoare chiar și o muscă, ori un păianjen. Se consumă când vede că altcineva nu respectă viața și, a luat decizia de a deveni medic veterinar dinainte să intre la liceu, văzând și înțelegând răutatea oamenilor. La 26 de ani își construia singur cabinetul, pe care îl conduce și astăzi alături de o echipa formată din profesioniști și de soția sa, medic veterinar și ea. Totodată, el este și Președintele Societății Române de Cardiologie Veterinară, prin intermediul căreia aduce în România ultimele noutăți în tratarea animalelor.
L-am vizitat pe Cristian în mediul său, la cabinet. Aici, înconjurați de animalele salvate de echipa Blue Point Vet, am stat de vorbă pentru a înțelege mai bine ce înseamnă profesia de medic veterinar, piedicile cu care trebuie să se lupte, dar și care sunt ustensilele de nelipsit în lupta cu Moartea.
 

“Suntem oameni, avem limite. Nu suntem Dumnezei și nu dăm Viață acolo unde există deja Moarte. Principala provocare din meseria mea este lupta cu Moartea. Să faci tot ce se poate să împiedici sfârșitul. Este ceea ce ne dă agonie și extaz”, îmi spune Cristian Bădulescu, alintându-și câinele, un Akita pe nume Shiro, de care nu se desparte niciodată.
 
Recunoaște că la fel de dificilă ca lupta cu Moartea este și a rămâne ‹indiferent› la suferință.
“Este o adevărată provocare să nu interferezi nici cu suferința animalului, nici cu cea a stăpânului. În momentul în care preiei încărcătura emoțională, lucrezi la 50%, cel mult, din capacitate. Nu mai poți lua decizii bune, logice, chiar dacă în primă fază contează Intuiția, apoi Logica. Poți ajunge să dai rateuri mari. ”
 
Anii de practică, peste 20, l-au învățat că cel mai greu este lucrul cu stăpânii și că trebuie să fii un bun psiholog, și de oameni, nu doar de animale, pentru a reuși să îi faci pe aceștia să îți fie prieteni și, mai ales, colaboratori.
 

Aceasta este și prima lecție pe care Cristian le-o explică nou-veniților: să se detașeze de suferința animalului, dar și de cea a stăpânului.
 
“Oamenii sunt afectați, e normal, îi înțeleg. Dar mulți se așteaptă să îi iau în brațe sau să plâng și eu. Nu am cum să fac asta. În schimb, încerc să le arăt partea plină a paharului. Încerc să îi ajut să depășească momentul. Mulți mi-au zis că sunt cinic, puțini sunt cei care înțeleg că tocmai faptul că nu intru în rezonanță cu starea lor, tocmai asta mă face lucid și mă ajută să am rezultate”, povestește medicul. Cu toate acestea, el mărturisește că nu va lăsa pe nimeni să îi opereze câinele. Acesta se gândește, în astfel de situații, că mai presus de toate este medic și asta e menirea lui și, chiar dacă are sânge rece, este în interesul animalului.
 
“Vezi pisica asta? Pufy o cheamă, tot eu am salvat-o. Este a noastră, a cabinetului. Un om ‹binevoitor› s-a gândit să o lovească cu piciorul. I-a provocat răni grave la abdomen, dar am operat-o la timp și acum e bine”.
 
 
 
O întâmplare petrecută în clasa a 7-a l-a adus pe tărâmul medicinei veterinare
 
 “Atunci am văzut cât de rău este omul și, cum nu puteam să aleg pe cine să tratez și pe cine nu, m-am hotărât să devin medic veterinar”.
 
Cristian Bădulescu a iubit de mic viața și de când se știe și-a dorit să facă bine. Și-a petrecut copilăria printre animale. Cu tatăl inginer zootehnist, a crescut la fermă, printre pui, viței, și alte forme de viață mai mici. Era fascinat de ele. 
 
În adolescență, pierdea zilnic câte 2 ore pe drumul către liceu, cel apicol. Era singurul liceu pe care îl putea urma pentru a putea da la Facultatea de Medicină Veterinară. În paralel, mergea la o fermă, să învețe meseria, de jos. Aici a trecut prin toate secțiile acesteia, de la maternitate, la cea de nutriție. Viața de fermă însă nu i-a plăcut, așa că s-a reorientat.
 
“La fermă, programul angajaților începea la 5 dimineața și se termina în noapte. În plus, se locuia acolo, pentru a le putea oferi oricând asistență animalelor. Nu era un trai pentru mine, mă simțeam ca și cum aș fi fost ținut într-o cușcă cu zăbrele de aur”.
 
Primul contact cu animalele ‹de companie› l-a avut mai târziu, tot pe vremea liceului, când a făcut practică la un cabinet de circumscripție. Aici a salvat și prima viață.
 
“Eram împărțiți pe grupe. Eu învățam dimineața. În orele de practică medicală, profesoara a prins o pisică de pe stradă pentru a ne prezenta o castrare. Fără să îi verifice sexul, profesoara a deschis animalul, crezând că va opera o femelă. Când și-a dat seama că este băiat, a mai făcut o tăietură. Mi s-a părut o cruzime, mai ales că voia să facă același lucru și pentru seria de după-amiază, deși animalul fusese deja castrat. Eram în stare să mă bat cu toată planeta numai să îl lase în pace și să nu îl mai chinuie!
La finalul zilei, profesoara a intenționat să lase motănelul acolo. Locul era destul de izolat de civilizație, era neîncălzit, iar animalul încă tranchilizat. Deși știam că am o pisică acasă, chiar una destul de arțăgoasă, m-am hotărât să îl iau și pe ‹cobai›. Pe drum, mi-am făcut strategia: unde să îl țin pe fiecare astfel încât să nu se intersecteze și să nu se rănească. Degeaba însă. Acasă, Mitzi, cum o chema pe pisica mea, l-a ‹simțit› pe nou-venit că este bolnav și l-a supravegheat, fără să interacționeze. Abia după ce s-a făcut bine și-a impus teritoriul. Motanul a fost însă dus la țară, unde a trait ani frumoși după”.
 
Din anul II de facultate și până a terminat-o, Cristian Bădulescu a lucrat într-unul din primele cabinete veterinare din București. Atunci consideră că a început, cu adevărat, experiența de medic veterinar.
 
La terminarea facultății, acesta și-a spus că trebuie să încerce și alte ramuri ale profesiei. O jumătate de an a încercat cercetarea, dar nu i-a plăcut. Acesteia i-a urmat o bună perioadă ca reprezentant al unei companii de distribuție de medicamente. Nu a rezistat însă mult în domeniu…
 
“Aveam o șefă căreia cred că nu îi plăcea să vadă armonie. A dezbinat ușor – ușor colectivul. După un an, am avut de ales între a lua câte un pumn de pastile pe zi, pentru depresie, sau a renunța la jobul care, din păcate, era bine plătit”, își amintește acesta.
 
Avea 27 de ani când s-a apucat să își construiască singur cabinetul
 
Cu ajutor de la mama sa și mânat de dorința de a își face un rost în viață salvând animalele, pe atunci proaspătul medic veterinar s-a instalat în cel mai ieftin spațiu de închiriat găsit în București, în 2001.
 
“Locația era vis-a vis de clubul de noapte al lui Fane Spoitorul. Vreau să îți spun că, până să îl aresteze, în ciuda prejudecăților pe care le aveam inițial, spațiul și zona au fost foarte sigure. Ba chiar am uitat cabinetul deschis într-o noapte. Dimineața am găsit totul intact. După ce l-au arestat însă, au început și spargerile”.
 
Cristian și-a zugrăvit singur cabinetul și chiar și-a construit prima masă de chirurgie.
 
“Am făcut rost de o ramă din metal, am pus-o pe picioarele unei foste mese de arhitectură și am realizat un blat din beton pe care l-am placat cu gresie”.
 
Pune respectul față de viață pe primul plan


 
“Nu pot să spun că aduc ceva diferit față de alți colegi dintre ai mei. Toți am făcut aceeași facultate, lucrăm în același domeniu. Nu pot să zic că eu inventez roata și alții nu. Mă gândesc însă la ce îi face pe oameni să aleagă serviciile mele și sunt convins că, faptul că acord mai multă importanță animalelor, că le pun înaintea încasărilor, este motivul principal. Întotdeauna caut soluții care implică cât mai puțină suferință și cât mai puțin stres pentru animale. Dacă este nevoie să mă întind eu pe jos, pe lângă animal, să îi confer un sentiment de încredere, de relaxare, o fac. S-a întâmplat să nu intru cu ‹pacienți› în cabinet și să îi tratez în curte, pentru a le reduce stresul”.
 
Dragoste pentru viață și stomac ‹de fier›
 
În opinia lui Cristian Bădulescu, acestea sunt principalele atribute pe care orice medic veterinar ar trebui să le aibă. “Să nu aibă scârbă de a face și lucruri murdare. În momentul în care ai grijă de un animal, apar și astfel de factori. Dacă îți este scârbă să vezi vomă, puroi, alege o altă carieră, în distribuția de medicamente”.
 
Intuiția, al 6-lea simț al medicului veterinar
 
Bădulescu îmi povestește că au fost multe situații în care a fost suficient să pună mâna pe animal pentru a își da seama ce îi provoacă suferință. Intuiția este ‹al 6-lea simț› al medicului veterinar.
 
“Și experiența joacă un rol important, dar intuiția este de bază. Îmi amintesc momentul în care a sosit la cabinet o pisică cu simptome de vomă. Mi-am dat seama imediat că are probleme la glandele perianale, dar stăpânii țineau morțiș că gura nu are nicio legătură cu fundul. EI bine, au legătură. Dacă acestea sunt infectate, dor. Unde doare, animalul se linge și infecția se transferă ori în sistemul respirator ori în stomac, de aici și simptomele de vomă cu care venise la cabinet”.
 
Și animalele mulțumesc, în felul lor
 
Cristian Bădulescu îmi dă iarăși exemplul lui Pufy, locatara cabinetului, salvată de la moarte după ce a fost lovită de un trecător cu piciorul în burtă. “Înainte era ignorantă, independentă, nu venea când o chemam. Acum, după ce i-am salvat viața, vine la mângâiat. Dar doar la mine”.
 
Animalele simt și intențiile medicului. El îmi mărturisește că secretul pentru ca ele să te asculte, chiar și când le faci injecții, este să ai fermitate și blândețe, în același timp. ‹Pacientul› trebuie să știe că are de-a face cu cineva care îi vrea binele.
 
Animalele abandonate – o problemă fără sfârșit
 
“Tot ce avem în cabinet sunt animale salvate din abandon. Totodată, avem multe animale adoptate de prieteni sau lăsate în îngrijire, în fostere, pentru care plătim mâncarea”.
 
Salvatorul de vieți își amintește cazul unei bătrâne care ținea în apartament 30 de câini:“Mi-a adus o cățelușă chinuită, a fost șocant să o văd cât de slabă era și cu câtă disperare mânca. Bătrâna credea că le face un bine ținându-i pe toți acei câini în casă când, de fapt, acolo era un Auschwitz. Am încercat să îi explic că greșește, dar s-a supărat pe mine și a plecat”.
 
El mai spune că pentru a fi combătut abandonul, ar trebui ca stăpânii să își castreze animalele.

Aceștia spun însă că nu este moral să facă asta, alegând să abandoneze puii. Oare asta este moral?
 
“Trebuie să ridici la rang de artă ceea ce faci”


 
Este lecția pe care Cristian le-o spune tuturor, chiar și copiilor săi. Are un băiat și o fată, iar cea din urmă este mereu curioasă de ce se întâmplă în cabinet. “Băiatului îi este teamă, nu îi place”. El are de gând să îi lase să aleagă ce vor să facă în viață: “Nu poți să ai o viață fericită dacă nu faci ce îți place, indiferent de câți bani primești”.
 
Cum aduce noutatea în domeniul cardiologiei veterinare din România
 
Pentru Cristian Bădulescu, cardiologia veterinară este o iubire secundară, născută din medicină.
 
“În 2013, după ani de studiu în domeniul Cardiologiei Veterinare, m-am hotărât să pun bazele unei Societăți Științifice - Societatea Română de Cardiologie Veterinară. Voiam, după ce am învățat suficient de multe despre domeniu, să fac parte dintr-o organizație specifică. Am constatat că nu există una, ci doar că s-a încercat crearea uneia. Am aflat că cineva se mai gândise să pună bazele uneia, am discutat cu inițiatorii, nu s-a vrut să se avanseze cu proiectul în contextul în care se gândiseră inițial. În schimb, am primit eu girul de a duce la bun sfârșit ceea ce se începuse. La început am fost reticent, dar ulterior mi-am dat seama că nu trebuie să fii cel mai bun din domeniu pentru a avea onoarea de a fi Președinte, ci doar un bun manager”.
 
Acesta investește anual sume considerabile pentru a participa la cursuri și workshopuri de cardiologie veterinară, în străinătate, pentru ca apoi să aducă informațiile în țară și să le propăvăduiască, în mod voluntar.


 
“Societatea Română de Cardiologie Veterinară este, pentru mine, un canal cu un singur sens. Un canal în care dau bani, timp, informații, fără să am pretenții de a primi ceva înapoi. Cred că prin aceste acțiuni îmi plătesc tributul de a fi Președintele organizației. Până să ia naștere această societate, informațiile din domeniu erau cu 10 ani în urmă în România. Acum se apropie de actualitate și plănuiesc ca la anul, în toamnă, să organizez primul Congres de Cardiologie Veterinară de la noi”.
 
 
 
 

0 comentarii 1046 vizualizări

Comentarii

Adăugati comentariu

CAPTCHA
Introduceti codul din imaginea alaturata

Ne dorim ca toate comentariile care au loc pe portalul Cariere sa fie inteligente si interesante. Pentru a ne asigura ca scrieti la obiect, toate mesajele vor fi citite de catre editorii nostri si ar putea fi editate ca sa intruneasca criteriile noastre de claritate, lungime, si relevanta.

Noi cerem sa se respecte urmatoarele.
1. Fara anunturi de vanzare de produse sau servicii. Haideti sa mentinem aceasta zona ad-free.
2. Fara atacuri la persoana. In aceste conversatii dezbatem si criticam idei, nu pe oamenii din spatele lor.
3. Fara postari multimedia. Sunteti liberi sa le mentionati dar nu incercati sa le postati aici.

Toate textele devin proprietatea Cariere in urma publicarii dar editorii nu se fac raspunzatori pentru opiniile pe care le vehiculeaza autorii lor.

 
 
 
 
n/a

Urmărește Revista CARIERE

Abonează-te la newsletter