Oameni care ne inspiră

O scânteie de genialitate

Daniela Oancea › Vin, 2012-04-13 09:27

Născut în 1958, la Târgu Lăpuş, maramureşeanul Mircea Roman este singurul român care a câştigat vreodată Marele Premiu al Trienalei de Sculptură de la Osaka, cea mai înaltă distincţie în materie, la nivel internaţional (premiu de achiziţie în valoare de 80.000 de dolari, în 1992). A câştigat la Londra marele premiu Delphine Studio şi a atras atenţia faimosului critic de artă, John McEwen. Ca atare, timp de un an şi jumătate proiectul său urban „Omul-barcă“, a rămas expus pe un ponton al Tamisei.

"Omul-barcă"

L-am întâlnit într-o seară de martie în galeria de artă contemporană, AnnArt Gallery de la Bucureşti, gazda expoziţiei sale:„Trupuri şi chipuri“. Sculptorul Mircea Roman e coşmarul oricărui jurnalist: un om de o modestie uluitoare, ermetic cu străinii, cu un discurs redus la esenţă, pigmentat pe alocuri de autoironie, aşa încât, întâi de toate trebuie să vă dezvălui în ce termeni a scris celebrul critic britanic despre el: „Este un privilegiu pentru Marea Britanie ca un artist de talia lui Mircea Roman să trăiască şi să lucreze la Londra, dar aceasta este doar o întâmplare. Al său Om-barcă, ancorat pe un ponton în largul Tamisei este o operă vie cu scânteie de geniu universal“.

„Sculptura e uşoară, pictura e grea“

Era unul dintre cei doi copii din clasă care desenau mai bine. La fel şi fratele său. Pur şi simplu, se simţea bine desenând. Avea 12-13 ani când s-a gândit să fie artist. A insistat cu desenul, cu lucrul în culoare, a urmat liceul de artă din Baia-Mare şi a optat pentru sculptură – „fiindcă pictura e grea“. Importanţi în formarea sa au fost profesorul din liceu, Carol Kadar, cu care s-a pregătit pentru facultate şi mai târziu, Egon Korondi, de la Institutul de Arte Plastice Ioan Andreescu din Cluj-Napoca, cel cu care rămânea adesea de vorbă, după ore. Îşi aminteşte că stilul de predare era academic şi că a făcut mult studiu pe care, în cele din urmă, a ajuns să îl considere vital în formarea unui artist clasic. Sau cel puţin, lui i-a folosit, când a ajuns la Bucureşti. A terminat facultatea în 1984, când era încă în vigoare sistemul repartiţiilor de stat, şi, cum erau disponibile doar 11 posturi pentru „Marmura Bucureşti-Şantierul Borsec“, a optat pentru unul dintre ele. „O formă de a ne aduce în Capitală să facem «cioplitură».” Aici a găsit o atmosferă extraordinară, a cunoscut alţi artişti şi a expus alături de ei într-o perioadă care a culminat cu expoziţia personală de la Galeria Orizont, din 1989, care l-a adus în centrul atenţiei publicului. Şi cum în anii `80, marketing nu prea exista, ci doar expoziţii, un public şi o breaslă ceva mai strânsă, artiştii se promovau doar prin respectul câştigat în rândul colegilor: „Şi eu am crezut că am făcut treabă bună cu Personala. A fost sentimentul care mi-a dat forţa să merg pe drumul acesta.“

Un pic de încăpăţânare e necesară, ca să treci peste rău

Mircea Roman a locuit şi a creat aproape 15 ani la Londra. Publicul, critica şi colegii de breaslă erau cu totul diferiţi de ce lăsase în ţară. „E o piaţă pe care trebuie să intri şi... probabil că momentul n-a fost chiar bun. Era înainte ca România să intre în comunitatea statelor europene. Poate că nici ceea ce fac eu nu s-a potrivit suficient de bine. De-aia sunt aici, pentru că n-am reuşit acolo. Un singur critic a remarcat pozitiv ce am făcut.“ Pentru exactitate, trebuie să precizez că John McEwen, jurnalist la Sunday Telegraph, este autorul unor monografii despre celebrii Henry Moore, John Bellany şi mai recent, despre Paula Rego. Impulsionat de un bun prieten – regretatul sculptor Paul Neagu–, l-a invitat într-o zi pe McEwen să-i vadă expoziţia personală. Acesta a venit, a văzut, şi a scris „frumos“ despre ea.

Artiştii românii pătrund încă destul de rar pe piaţa europeană, pentru că nu este o piaţă liberă, ci una care se lasă cumva condusă. Dacă ai noroc să ajungi acolo însă, ai toate şansele. Norocul ni-l facem totuşi singuri, pentru că viaţa toată ţine de decizii. Dacă ai decis momentul bun când să renunţi la ceva şi să faci altceva, dacă ai ales bine şcoala, dacă ai ales bine cu cine să lucrezi în şcoală etc. „Dar dacă tot tu alegi, nu mai e chiar noroc. Să întâlneşti un om, poate fi un noroc.“ Mircea Roman n-a avut de făcut prea multe alegeri. Când a primit repartiţia la Bucureşti ar fi putut să se zbată să plece, dar a socotit că e mai bine să rămână. Şi a fost bine: aici era o activitate artistică serioasă în comparaţie cu cea de la Cluj. „Sunt destul de raţional şi suficient de încăpăţânat. Un pic de încăpăţânare e necesară. Nu întotdeauna e bine, şi când e rău, se cere să fii încăpăţânat ca să treci peste rău. Mai ales din afară vin o grămadă de piedici, care trebuie trecute şi e nevoie de încăpăţânare. Altfel abandonezi. Şi când mă supăr mai tare de una sau de alta, dacă lucrez, îmi trece.“ Mircea Roman nu se situează chiar în opoziţie cu ce "cere piaţa", dar în mod singur, undeva „aproape de opoziţie“.

0 comentarii 7467 vizualizări

Comentarii

Adăugati comentariu

CAPTCHA
Introduceti codul din imaginea alaturata

Ne dorim ca toate comentariile care au loc pe portalul Cariere sa fie inteligente si interesante. Pentru a ne asigura ca scrieti la obiect, toate mesajele vor fi citite de catre editorii nostri si ar putea fi editate ca sa intruneasca criteriile noastre de claritate, lungime, si relevanta.

Noi cerem sa se respecte urmatoarele.
1. Fara anunturi de vanzare de produse sau servicii. Haideti sa mentinem aceasta zona ad-free.
2. Fara atacuri la persoana. In aceste conversatii dezbatem si criticam idei, nu pe oamenii din spatele lor.
3. Fara postari multimedia. Sunteti liberi sa le mentionati dar nu incercati sa le postati aici.

Toate textele devin proprietatea Cariere in urma publicarii dar editorii nu se fac raspunzatori pentru opiniile pe care le vehiculeaza autorii lor.

 
 
 
 
n/a

Urmărește Revista CARIERE

Abonează-te la newsletter