Oameni care ne inspiră

"Eu sunt un model de anticarieră". Neagu Djuvara - O viață sub semnul miracolului

Redacția CARIERE › Joi, 2018-01-25 16:19
Istoricul şi filosoful Neagu Djuvara ne-a lăsat mai săraci în ceea ce privește farmecul, profunzimea, autenticitatea culturii aristocratice românești și respectarea blazonului patriei în sine. Aceasta deoarece s-a stins din viață joi, 25 ianuarie, la vârsta de 101 ani.
Reproducem integral, în cele ce urmează, interviul realizat cu domnul Neagu Djuvara de către Rodica Nicolae, și apărut în Revista CARIERE pe 18 martie 2007. 

“Neagu Djuvara - un domn de vita nobila la inceputul de secol XXI romanesc. Acesta este rezumatul interviului care urmeaza. Puteti sa va opriti aici din citit, dar pierdeti... istoria unei vieti spusa cu eleganta si franchete, cu luciditate si umor.
 
Neagu Djuvara s-a nascut la Bucuresti, in 1916, in toiul Primului Razboi Mondial. Cand avea doar un an, tatal sau a decis ca sotia, impreuna cu cei doi copii, sa plece in Franta. Dar, la vremea aceea, drumul spre vest trecea prin Rusia. Asa se face ca 7 noiembrie 1917, data preluarii puterii de catre bolsevici, i-a prins chiar la Petrograd. A fost cat pe-aci sa nu mai poata parasi Rusia.
 
Pornesc de la definitia pe care o dati "istoriei" (o incercare de a relata si a intelege ceva uman din trecut, pornind de la realitatea prezenta) si va intreb: Ce putem sau ce trebuie sa intelegem din "istoria" dv.?
 
Prima remarca pe care o fac este ca nici una dintre implinirile mele nu a venit din initiativa mea. Eu am avut noroace.
 
Drumul cel mai scurt catre Paris, desi pare ciudat acum, era Rusia, Scandinavia, Anglia, Franta. Acesta a fost primul miracol din viata mea, ca am putut iesi din Rusia chiar in ziua marii revolutii... Dupa doctoratul in drept de la Sorbona, am revenit in tara in 1940 ca sa-mi indeplinesc serviciul militar. Cu numai cateva luni de instructie facute, am fost trimisi pe front. Am ajuns in Rusia, pana la Odessa unde am fost ranit usor. A urmat spitalizarea, perioada de refacere... Au mai trecut doi ani de activitate ca ofiter. Si, desi obiectivul meu era sa devin profesor universitar, am ajuns in diplomatie.
 
Cum asa?
 
Intamplator. M-au sfatuit niste prieteni sa particip la primul concurs care se organiza pentru intrarea in Ministerul de Externe. Colonelul, care nu ma putea suferi fara sa stiu de ce, mi-a dat concediu cele doua zile de Pasti sa ma pregatesc pentru concurs. Intamplarea face ca am trecut cu bine aceasta proba, am fost admis al treilea. Prietenul care ma indemnase sa concurez lucra la Directiunea Cifrului si Cabinetului, singura din minister care avea dreptul sa demobilizeze militari. Astfel, fara ca eu sa cer asta, m-am trezit chemat la minister, in primavara lui 1943. Asa am inceput o prima cariera in diplomatie, fara vocatie. Si nu glumesc deloc! In familia mea, fusesera mai multi diplomati: bunicul meu era diplomat de cariera, fratele tatalui meu la fel, fratele bunicului fusese ministru de externe, un unchi - Mircea Djuvara - era consilier juridic in guvern... Deci, cunosteam ambianta externa, dar nu acceptam ideea sa fac si eu acelasi lucru. Nu aveam chemare pentru asta. Eu vroiam sa continuu sa studiez, sa fac alte doctorate...
 
Dupa cum am mai spus, chiar intrarea mea la Ministerul de externe a fost o intamplare. Daca nevasta mea nu l-ar fi intalnit pe Camil Demetrescu pe Calea Victoriei, eu nici n-as fi stiut de acel concurs. Daca el nu m-ar fi scos de la regiment ca sa ma bage in minister la Directiunea Cifrului si a Cabinetului, eu as fi continuat sa fiu militar inca doi - trei ani sau, cine stie, poate as fi fost luat prizonier in Rusia. Pentru ca si acesta a fost un noroc: intrand in Ministerul de externe, n-am mai apucat partea a doua a razboiului, care a fost crunta.
 
Tot la capitolul "intamplari fericite" se inscrie si faptul ca exact pe 23 august 1944 am fost trimis la Stockholm in calitate de curier diplomatic, in legatura cu negocierile de pace cu Uniunea Sovietica.
 
Viata dv. intreaga poate fi pusa sub semnul fugii de comunism: era sa va prinda odata atunci, in 1917, dar ati prins ultimul tren spre Helsinki, era sa va ajunga din urma in Romania, la 23 august 1944, si iarasi ati prins ultima iesire posibila catre Stockholm. Dupa cei trei ani in Suedia, ati refuzat chemarea in tara si ati decis sa va stabiliti in Franta. V-ati dedicat urmatorii 14 ani in exclusivitate problemelor emigratiei romanesti, cu speranta revenirii in tara.
 
Noi am trait cu frica izbucnirii unui al treilea razboi mondial. Frica era in acelasi timp si un fel de speranta ca se vor schimba lucrurile si in Romania. In acei 14 ani am facut lucruri foarte diferite. Am inceput cu ajutorarea refugiatilor. In al patrulea an, am fost angajat intr-un organism international IRO, o ramura a ONU. Misiunea noastra era sa incercam sa plasam emigrantii romani in SUA, Canada, Australia sau chiar in Argentina. A fost un chin: multa birocratie, plus povara miilor de povesti ale oamenilor pe care nu puteam sa-i ajut destul... Nu mi-au placut deloc acesti ani de "asistentiat". Apoi, am devenit seful spionajului roman in serviciile speciale franceze si americane, in numele Comitetului National Roman de la New York, creat de Regele Mihai. Este perioada cea mai trista din viata mea, fiindca nu eram deloc convins ca fac bine. De pilda, ii am pe constiinta pe parasutistii pe care i-am trimis in Romania si care au cazut... Bineinteles ca oricum s-ar fi intamplat asta, dar... Dupa aceea, am izbutit sa plec la Radio Europa Libera. Era destul de pasionant, dar nu mai eram chiar asa de liberi sa spunem ce vrem. Se intampla imediat dupa Revolutia din Ungaria, din 1956. Nu mi-a placut treaba pe care o faceam acolo. Daca m-ar fi facut director, poate ca as fi ramas, din ambitie. Dar ca simplu scrib...
 
Sa inteleg ca va place sa conduceti?
 
Da. Dar nu mi s-a dat prilejul. Si armata mi-a placut, toata lumea ma credea ofiter de cariera.
 
In perioada africana v-ati dat si doctoratul la Sorbona. A fost o perioada benefica din punct de vedere intelectual?
Tot ce mi s-a petrecut bine in viata a venit din intamplari si initiative externe. Inclusiv plecarea mea in Africa a inceput cu propunerea unui medic francez adresata sotiei mele de a face o scoala de infirmiere in Ciad. Pentru ca ea s-a intrebat atunci ce rol ar putea juca barbatul ei (fost diplomat roman, cum eram eu la acea ora) in aceasta poveste, lucrurile au ramas in suspensie. Dar peste doi ani, cand in Niger a fost nevoie de un diplomat independent care sa organizeze viitorul Minister de externe, medicul acela si-a amintit de mine. Nici macar nu ma cunostea...
 
Lucrurile nu mai mergeau prea bine cu sotia mea. Ea a hotarat sa nu ma insoteasca in Africa, desi eu imi doream asta. Am fost foarte intristat de hotararea ei, dar cu timpul m-am linistit. In fond, singuratatea mi-a priit. Primii zece ani, am redactat aceasta carte pe care eu o cred valabila, tradusa in romaneste cu titlul de "Civilizatii si tipare istorice" - teza mea de filosofie speculativa a istoriei. Am scris-o acolo, in Africa, pe niste calduri infioratoare. Timp de sase luni pe an, afara erau intre 40 si 47 de grade. Iar in salonul unde lucram, erau 36 de grade pentru ca nu-mi permiteam sa folosesc aerul conditionat, al carui consum m-ar fi costat un sfert din salariu. Nu
m-am adaptat si nu mi-am insusit nimic din cultura locala. Dar nu din cauza mea, ci a localnicilor. Am incercat sa ma imprietenesc cu cei care mi se pareau cei mai simpatici, dar ei au manifestat permanent un fel de rezerva pe care le-am respectat-o. M-am straduit sa gasesc o explicatie: viata lor europeana se rezuma la orele de birou. In rest, vroiau sa fie lasati in pace, cu obiceiurile, mancarea si femeile lor.
 
Ce se intampla cu familia dv. in tot acest timp?
 
Sotia mea a venit doar de doua ori in Africa: o data pentru o luna ca sa vada cum stau lucrurile pe acolo si a doua oara la nunta Domnicai, fiica noastra, care se marita cu un diplomat american. "Obiceiurile bune" se pastreaza din generatie in generatie. Si ea este despartita de sotul ei de vreo 25 de ani, fara sa fi divortat. Fiica ei, Sandra - liantul familiei noastre - este stabilita acum in SUA, unde este casatorita, intamplator, cu un roman. E uimitor: de unde nepoata mea este un sfert romanca, un sfert frantuzoaica si jumatate americanca, stranepoata mea, Zoe Popovici, este cinci optimi romanca!
 
Ati revenit in Romania in 1990, dupa 45 de ani de absenta. V-ati spus ca e momentul sa fiti util. Ce rol v-ati asumat?
 
Toata lumea se mira de decizia mea de a parasi Parisul. Am capatat cetatenia franceza cu sase luni inainte de Revolutia din decembrie 1989. Am cerut-o tarziu din cauza ambitiei mele "tampite" de a muri roman. M-am inecat ca tiganul la mal... Ceea ce nu intelege romanul de astazi, mai ales cel tanar, este ca noi, cei din epoca veche, nu am avut niciodata intentia sa emigram. Patru generatii in urma pot sa garantez ca nu au avut un astfel de plan. Romanii mergeau la studii si se intorceau in tara. Asta am facut si eu. Dovada ca mi-am facut liceul si studiile universitare in Franta, cu scopul de a face o cariera in Romania, eventual chiar politica. Am avut intotdeauna ambitii politice.
 
Acum mai sunteti membru PNL?
 
Nu numai ca mai sunt, dar in teorie sunt si Presedintele Senatului Partidului Liberal, care este organismul consultativ al Presedintelui partidului. In practica, de vreo patru luni nu m-am mai dus la sedinte, sub pretextul motivelor de sanatate. E doar pe jumatate adevarat. Tariceanu are dreptate si e un bun prim-ministru. Dar eu nu sunt de acord cu perpetuarea conflictului cu presedintele republicii. Eu in locul lui as fi demisionat de sase luni. Situatia mi se pare atat de absurda, incat prefer sa stau deoparte. N-am demisionat pentru ca n-am nici un motiv sa plec dintr-un partid unde familia mea se afla din 1848.
 
Toata dezvoltarea aceasta am facut-o ca sa va spun ca intoarcerea mea in tara avea ca scop reluarea firului. Imi doream sa fac acum, la batranete, ceea ce n-am putut face tanar fiind. Dar nu-mi imaginam ce as fi putut face. A fost accidentala si angajarea mea la Universitate. Mai intai, am facut conferinte la Universitatea de la Iasi, la cea de la Cluj, la Bucuresti... Nu-mi trecea prin cap ca voi ajunge profesor la Universitate. Dar sotia lui Manole Filiti, un var indepartat de-al meu, mi-a dat ideea si chiar a vorbit cu prorectorul, care a vorbit cu Zoe Petre, care m-a si "tocmit" pentru urmatorul an universitar. Intamplari miraculoase...
 
Chiar daca spuneti ca viata dv. a stat sub semnul intamplarii, nu acelasi lucru se poate spune despre opera dv. Cartea publicata recent la Humanitas, "Thocomerius - Negru Voda. Un voivod de origine cumana la inceputurile Tarii Romanesti", a starnit un val de reactii printre istorici si nu numai. Faceti cercetare, emiteti ipoteze, dati teme de reflectie, deci construiti intru cariera dv...
 
Bineinteles, cercetare am facut toata viata. Sa va spun cum s-a nascut interesul meu pentru istoria romanilor. Pot spune ca mi-am pierdut primii 20 de ani din viata intelectuala: razboiul, activitatea la Ministerul de externe, perioada de sedere la Paris... Aici trebuie spus ca am ajuns sarac in Franta, iar salariul era foarte mic. Cu toate acestea, am reusit sa mai urmez niste cursuri. Am facut la Sorbona o licenta in filosofie, pentru ca ma rodea problema filosofiei istoriei, care nu se studia deloc acolo. Asa a inceput. Lucram pe apucate, pentru ca trebuia si sa muncesc ca sa traiesc. Teza mi-a cerut 19 ani de lucru: seara, noaptea, in weekend, in vacante... Parerea mea este ca aceasta teza de filosofia istoriei este cartea mea cea mai interesanta. S-ar putea ca peste ani, nu ea sa fie considerata capodopera mea, ci cine stie ce alta scriitura. De altfel, acum ma straduiesc sa o public si in engleza pentru a-i mari sansele sa fie cunoscuta. Nu putem sti ce va dainui din noi.
 
De-abia dupa acesti 20 de ani consumati pentru filosofie, am putut sa ma concentrez pe istoria romanilor. Un lucru care ma framanta de zeci de ani era cum de nu-si dau seama romanii de saltul formidabil pe care l-au facut la inceputul veacului al XIX-lea, cand au trecut de la mentalitatea si moravurile turco-fanariote la o viata relativ occidentala. Romanul de astazi
nu-si da seama ce a fost el acum 200 de ani. Noi ne inchipuim ca am fost tot timpul europeni. Nu-i adevarat! Am fost cu totul altceva. Nenorocul nostru a fost in Evul Mediu ca acesti domni de origine cumana s-au suparat pe regii Ungariei si in loc sa devina toata tara catolica, au optat pentru ortodoxie, care era religia majoritatii populatiei.
 
Cum i-ati gasit pe romani in 1990?
 
Prost sa va spun drept. Lucrul care ma ingrijoreaza cel mai tare este acela ca, de unde eram tara cu cea mai mica emigratie din Europa in SUA, valul celor care pleaca acum nu se mai opreste. Romanul, oricat de sarac ar fi fost, nu pleca. A fost nevoie de 50 de ani de comunism pentru ca romanul sa vrea sa plece din tara lui. Acesta este lucrul cel mai dureros pe care-l constat in Romania.
 
Dar ceva bun ati regasit in societatea romaneasca actuala?
 
Talentele artistice si intelectuale. E de mirare ca din ce a ramas la noi in tara inca mai exista personalitati ca Patapievici, Plesu, Liiceanu... Chiar printre studentii mei am fost surprins sa descoper oameni de un nivel stralucit. Care va sa zica, natia nu s-a stricat, ce s-a stricat este acea minoritate care conduce tara si care este, dupa parerea mea, de proasta calitate. Probabil ca voi fi considerat elitist, dar e o constatare istorica: politicieni buni sunt cei care provin din familii care au facut politica. Idealul de om politic este aristocratul democrat. Asta e valabil chiar din antichitate. Oameni ca Pericle sau Cezar sunt aristocrati democrati. La fel si Napoleon. Cel care a avut tatal sau bunicul politician se naste intr-o atmosfera care ii favorizeaza dezvoltarea in sensul potrivit. Pe cand omul care vine de la tara si vrea sa fie dictator, e un prost dictator.
 
Daca despre politicieni aveti parerea pe care o aveti, despre oamenii de afaceri romani ce credeti?
Ii cunosc prea putin, dar vad ca se descurca. Asta e chiar de mirare pentru ca, in mod traditional, romanul nu este un bun comerciant, cu exceptia oltenilor.
 
Cum apreciati atitudinea romanilor?
 
Am avut o senzatie ciudata la primul contact cu strada. Am descoperit o oarecare agresivitate pe care n-o stiam caracteristica romanilor. E tot rezultatul comunismului. Inainte vreme, nu exista asa ceva. Hot a fost romanul cam intotdeauna, dar nu agresiv.
 
Dar smecher?
 
Smecheria nu face parte din mostenirea noastra spirituala. Stiti care este originea cuvantului "smecher"? Apare in veacul al XIX-lea si vine de la un cuvant nemtesc "schmeker" care inseamna degustator de vin - oameni atat de priceputi in cunoasterea vinurilor incat sunt legati la ochi si pusi sa recunoasca via, soiul sau recolta. Cand au venit nemtii pe la 1820-1830 sa guste vinurile romanesti, localnicii se minunau: "Ce smecher!". De aici a ramas cuvantul in acceptiunea actuala. In fine, aceasta este explicatia pe care o dau lingvistii. Inseamna ca noi am devenit pisicheri si smecheri ulterior epocii fanariote, deci relativ recent. Smecheria nu e printre trasaturile nationale stravechi. Ceea ce inseamna ca ne putem vindeca prin educatie. Stiti ce as face daca as fi presedintele tarii? As aduna toti invatatorii si as incerca sa-i conving sa-i invete pe copii ca furtul este o crima. La noi, copiilor nu li se spune asta. Dimpotriva! Cred ca romana este una dintre singurele limbi in care cuvantul "hot" este un compliment: "Ah, ala e un mare hot!". Trebuie sa o fi auzit pe bunica spunandu-i copilasului "hotule!" sau "hotomanule", ca un compliment. E o deformare spirituala la noi. Hotul e un tip bine, e dastept.
 
Cum stam cu manierele?
 
Aceasta nu este o problema specific romaneasca. Bineinteles ca generatia venita recent de la sate, cu parintii la munca si copiii ramasi sa creasca pe strada, n-a primit educatia celor sapte ani de acasa. Va trebui sa asteptam o generatie sau doua ca sa avem oameni educati.
 
Apoi, faptul ca timp de 50 de ani ti-a fost teama de vecinul si chiar de fratele tau, aceasta suspiciune permanenta a creat un fel de rautate. Eu am plecat dintr-o tara saraca, dar unde oamenii erau relativ buni, isi zambeau, erau relaxati...
 
Uitati-va la fotografiile vechi de prin 1930-1936: oamenii sunt bine imbracati, surazatori, fericiti de viata. Acum vezi doar oameni imbufnati, nervosi, artagosi, de-abia asteapta sa le gresesti cu ceva ca sa sara la tine. O sa ne facem bine, dar mi-e teama ca avem de asteptat vreo doua generatii...
 
Aveti o notorietate si o credibilitate pe care ar trebui sa le folositi mai apasat pentru a afirma lucruri discutabile din istoria noastra.
Profit de asta si, de altfel, le spun istoricilor tineri ca ar trebui sa-si faca vocea mai des auzita. De pilda, lui Daniel Barbu care, din pacate, s-a lasat de medievistica ca sa faca politologie....
Dar opinia dv. conteaza si in afara cercului restrans al istoricilor...
 
Am devenit constient de acest lucru si eu. Nu mai departe de vara aceasta, la Sinaia, intr-un restaurant, doi dintre chelnerii de acolo au venit cu ultima mea carte cumparata de la libraria din Sinaia ca sa-mi ceara un autograf. Asta este bucuria mea, aceea ca nu sunt citit doar de o elita intelectuala si ca am patruns in mase. Dintre istoricii care si-au dat cu parerea despre ipoteza mea nici unul nu citise cartea. Ei nu puteau decat sa aprecieze faptul ca se relanseaza discutia despre rolul pe care l-a jucat acest ultim val barbar in istoria noastra.
 
Eu nu pretind ca am descoperit ceva, ci ca spun niste lucruri pe care le-a intuit Nicolae Iorga de mult. In 1927, cand tinea o comunicare la Academie, intitulata "Imparatia cumanilor si domnia lui Basaraba", Iorga se intreba: "Numele este cuman, dar numai numele?". Bine, cand si-a publicat "Istoria..." nu a mai reluat subiectul, dar el a ramas valabil. Meritul meu este acela ca spun lucruri pe care altii, chiar mari istorici, le-au "mirosit", dar, dintr-un fel de blocaj intelectual, nu le-au dezvoltat.
 
Si ca sa revenim la cariera, prima mea pasiune a fost istoria. In fond, acesta a fost firul rosu pe care am incercat sa-l urmez. Faptul ca a trebuit sa-i dau multa vreme drumul din mana, nu ma impiedica sa fac acum la batranete ce n-am putut face ca tanar, intre 30 si 50 de ani.
 
De aceea va spun: eu sunt un model de anticariera, adica un tip care nu a apucat, din cauza imprejurarilor, sa-si deseneze cariera pe care si-ar fi dorit-o.
 
Neagu Djuvara
Istoric, diplomat si eseist roman      Nascut in data de 18 august 1916, la Bucuresti. Si-a facut studiile la Paris, este licentiat in litere la Sorbona (istorie, 1937) si doctor in drept (Paris, 1940). Participa la campania din Basarabia si Transnistria ca elev-ofiter de rezerva, in perioada iunie - noiembrie 1941; este ranit aproape de Odessa.
 
In mai 1943, intra prin concurs la Ministerul de Externe. Este trimis curier diplomatic la Stockholm in dimineata zilei de 23 august 1944, in legatura cu negocierile de pace cu Uniunea Sovietica. Numit secretar de legatie la Stockholm, unde ramane pana in septembrie 1947, cand comunistii preiau si Externele. Implicat in procesele politice din toamna lui 1947, hotaraste sa ramana in exil. Din 1948 pana in 1961 si din 1984 in 1989 a activat in cadrul exilului romanesc (Comitetul de asistenta pentru romanii refugiati, Radio Europa Libera, Fundatia Universitara Carol I, Casa Romaneasca etc.).
 
In 1961, pleaca in Africa, in Republica Niger, unde va sta 23 de ani in calitate de consilier diplomatic si juridic al Ministerului Afacerilor Straine. In aceeasi perioada, functioneaza ca profesor de drept international si de istorie economica, la Universitatea din Niamey. Intre timp, isi reia studiile de filozofie la Sorbona. In mai 1972, obtine doctoratul cu o teza de filozofie a istoriei; mai tarziu, obtine si o diploma a Institutului National de Limbi si Civilizatii Orientale de la Paris (INALCO). Din 1984, este numit secretar general al Casei Romanesti de la Paris, pana dupa Revolutia din decembrie 1989, cand se intoarce in tara. Din 1991 in 1997, este profesor-asociat la Universitatea din Bucuresti. E membru de onoare al Institutului de Istorie "A.D. Xenopol" din Iasi si al Institutului de Istorie "N. Iorga" din Bucuresti.
 
Lucrari publicate
Le droit roumain en matiere de nationalite , Paris, 1940
Demetrius Cantemir, philosophe de l'Histoire, (Revue des etudes roumaines), Paris, 1973
Civilisations et lois historiques, Essai d'etude comparee de civilisations , Mouton, Paris - Haga, 1975 (carte premiata de Academia Franceza)
Intre Orient si Occident. Tarile romane la inceputul epocii moderne, Humanitas, 1995
Aromanii: istorie, limba, destin, ed. Fundatiei Culturale Romane, 1996
O scurta istorie a romanilor povestita celor tineri, seria Istorie, Humanitas, 1999
Cum s-a nascut poporul roman, seria Humanitas Junior, 2001
Mircea cel Batran si luptele cu turcii, seria Humanitas Junior, 2001
De la Vlad Tepes la Dracula vampirul, Humanitas, 2003
Scrisorile spatarului Nicolae Milescu, roman, Humanitas, 2004
Exista istorie adevarata?, Humanitas, 2004
Amintiri din pribegie, Humanitas, 2005
Thocomerius - Negru Voda. Un voivod cuman la inceputurile Tarii Romanesti, Humanitas, 2007”.
 

0 comentarii 1394 vizualizări

Comentarii

Adăugati comentariu

CAPTCHA
Introduceti codul din imaginea alaturata

Ne dorim ca toate comentariile care au loc pe portalul Cariere sa fie inteligente si interesante. Pentru a ne asigura ca scrieti la obiect, toate mesajele vor fi citite de catre editorii nostri si ar putea fi editate ca sa intruneasca criteriile noastre de claritate, lungime, si relevanta.

Noi cerem sa se respecte urmatoarele.
1. Fara anunturi de vanzare de produse sau servicii. Haideti sa mentinem aceasta zona ad-free.
2. Fara atacuri la persoana. In aceste conversatii dezbatem si criticam idei, nu pe oamenii din spatele lor.
3. Fara postari multimedia. Sunteti liberi sa le mentionati dar nu incercati sa le postati aici.

Toate textele devin proprietatea Cariere in urma publicarii dar editorii nu se fac raspunzatori pentru opiniile pe care le vehiculeaza autorii lor.

 
 
 
 
n/a

Urmărește Revista CARIERE

Abonează-te la newsletter