Oameni care ne inspiră

Arhitect Serban Sturdza - Don Quijote exista!

Rodica Nicolae › Mie, 2007-05-16 14:03

... dar nu se lupta cu morile de vant, ci cu inertia unui sistem pentru care, si acum, nou inseamna demolare. Intr-o vreme a diplomelor, crede in empirism si experienta. Este un vizionar care vede aventura culturala acolo unde noi vedem ziduri si asfalt.

Sturdza

 

Bunicul - profesor de ceramica, bunica - sculptor, mama - pictor si gravor, tatal - arhitect. V-ati nascut printre artisti, intr-o casa gandita ca un mare atelier, in care toata lumea muncea. E vorba despre casa Slatineanu, fost muzeu. De ce nu se mai cheama asa?

Si-a pierdut atributele din doua motive: o data din cauza valorilor care s-au "evaporat", apoi din cauza cadrului social si familial care s-a schimbat mult. Valorile colectiei Slatineanu au fost confiscate de comunisti. In schimbul permisiunii acordate familiei de a locui in continuare in casa, din cand in cand trebuiau "donate" diverse lucruri. Totul a curs asa pana intr-o zi cand, dupa cutremurul din 1977, nu s-a mai pus problema unei conversatii, oricat de dezagreabila ar fi fost ea, si am fost anuntati ca pentru "protejarea" colectiei Slatineanu de calamitati ea va fi luata in totalitate la Muzeul Colectiilor de Arta. Asa s-a nascut acesta, printr-un rapt bine pus la punct si cosmetizat al tuturor colectiilor particulare din Bucuresti. Amuzant este faptul ca inainte sa vina comisia de patrimoniu, a aparut o alta comisie, formata ad-hoc din membri de vaza ai PCR-ului, care si-a ales obiectele cele mai interesante. Totul a durat un sfert de ora. Cunosteau continutul colectiei si aratau doar cu degetul ce trebuie incarcat in masina. Apoi a venit comisia de patrimoniu si a inceput sa inscrie obiectele cu numere de inventar. Printr-un proces, am obtinut reabilitarea bunicului meu, Barbu Slatineanu, care a murit in inchisoare, dupa a doua arestare pe care a suferit-o. Iar acum, incercam sa ne redobandim colectia.

Haideti sa vedem si partea frumoasa a istoriei acestei case. Stiu ca in copilaria dv. aici aveau loc intalniri ale unor oamenii deosebiti ai epocii. Emil Cioran, Ion Pillat, Vasile Voiculescu, Vladimir Streinu, Constantin Noica erau de-ai casei. Cum e sa cresti printre nume pe care azi le intalnesti in enciclopedii ale culturii romanesti?

A fost un taram de rai si trebuie sa recunosc ca m-am hranit si ma hranesc in continuare din sansa pe care am avut-o. Pentru mine era un lucru normal, facea parte din viata mea de zi cu zi. Am mai avut si sansa de a sta intr-un cartier foarte simpatic, Cotrocenii. Scoala era la doi pasi, aproape ca auzeam soneria din casa. Colegii mei erau si parteneri de joaca si vizitatori ai muzeului. Mi-aduc aminte ca atunci cand nu ne vedea nimeni, ne jucam cu armele din colectie - pistoale cu cremene, iatagane, sabii. Era acolo si pistolul haiducului Radu Anghel, care fusese confiscat de strabunicul meu, la Leordeni...

Pe mine m-a impresionat in mod deosebit spiritul deschis al casei, si la propriu si la figurat.

E o chestie de educatie, banuiesc. Sunt cateva intamplari care si mie mi-au lasat un gust extrem de puternic. Una este iarna lui 1953, cea mai grea din Romania acelei perioade. Aveam sapte ani. Totul era blocat sub zapada. Nu se mai vedeau strazile si casele sub un etaj. Am dat zile in sir zapada. Intr-o dimineata, am gasit in curte, sub zapada, o femeie intinsa pe jos. Am adus-o in casa, dupa cateva ore si-a revenit. Am aflat ca ramasese fara casa, al carei acoperis il luase vijelia. Statea pe undeva pe la marginea orasului. Se ratacise, ajunsese cumva in curtea noastra si o doborase frigul. A fost primita in casa, unde a ramas vreo patru ani...

Alta poveste este de prin anii '40, inainte de razboi. Trupele germane intrasera in Polonia. O mare parte dintre polonezi s-au refugiat in Romania. Si la noi in casa au venit vreo doua familii. Bunicul i-a gazduit pana cand s-au putut intoarce in tara lor. Straini, necunoscuti...

Bine, sub comunisti, casa a fost la un moment dat ocupata complet. In fiecare camera locuia cate o familie. La un moment dat, convietuiau intre acesti pereti opt familii straine plus a noastra. Relatia cu chiriasii a fost relativ buna. Probleme apareau la baie si bucatarie care erau comune pentru cinci familii. Vremuri foarte dure...

Pofta pentru arhitectura v-a venit in perioada de ucenicie pe langa tatal dv., caruia ii tineati ruleta in timp ce facea relevee pentru ICRAL. Desi era arhitect, nu avea drept de practica.

Au fost doua lucruri determinante pentru formatia mea. Primul a fost spatiul pe care vi l-am descris, conceput ca un muzeu. Avea cotloane, locuri ascunse, secrete, care pentru mine insemnau enorm. Inchipuiti-va ca existau dulapuri din secolul al XVII-lea, al XVIII-lea, in care, cand deschideai usa, dadeai de sertare care dadeau in alte sertare si tot asa. Vara mea, cu trei luni mai mica decat mine si care locuia in aceeasi casa, avea papusi. Eu i le aranjam in aceste dulapuri. Una dintre placerile mele cele mai mari era sa ii mobilez de fiecare data altfel spatiul. In aceste dulapuri era casa papusilor pe care o reamenajam de cateva ori pe zi. Mi se parea savuros.

In al doilea rand, era modelul tatalui meu. Isi facuse studiile la Viena, de unde a trebuit sa plece cand au venit trupele germane. S-a intors in tara chiar la sfarsitul facultatii si nu a putut profesa. Cand m-am dus cu el sa-l ajut la facut relevee, am facut o descoperire colosala: casele. Imi placea enorm sa intru in casele oamenilor. Obiceiul acesta l-am pastrat si dupa aceea, incepand din clasa
a XI-a si toate vacantele din timpul facultatii. Ma duceam prin sate, pe jos, ma jucam de-a etnograful.

Aveati un plan?

Nu, mergeam la intamplare, cu consecin-tele de rigoare. Ma duceam singur si faceam mici experiente existentiale. Imi incercam si limitele fizice si pe cele psihice, pentru ca mergand singur, cateodata mi-era frica, sufeream de singuratate. Incepusem sa vorbesc singur, ca o baba. Aveam nevoie sa ma aud. In perioadele acestea initiatice, am mai prins un obicei ciudat: cum dadeam de o apa, cum ma spalam pe dinti. Pasta de dinti era o extraordinara forma de relatie cu civilizatia. Ca sa pot face fata conversatiei cu taranii, ca sa am subiect comun, a trebuit sa ma pun la punct cu stadiul recoltelor. Stiam sa vorbesc cu lumea, pentru ca trebuia sa-mi gasesc in fiecare seara un loc unde sa dorm. Cu ocazia asta, am primit de la acesti oameni o lectie formidabila: ospitalitatea. Eu plecam pentru doua luni cu o mie de lei in buzunar, bani pe care ii strangeam in timpul anului, si mi se intampla sa ma intorc cu cinci sute de lei acasa. Nu aveam nevoie sa cheltuiesc, pentru ca ei imi dadeau de mancare, iar pe tren mergeam cu "nasul". Era perioada 1965-1970. Apusenii erau unul dintre teritoriile preferate, alaturi de Maramures, Tinutul Padurenilor, Bistrita-Nasaud. Erau zonele care, din punct de vedere etnografic, erau foarte bine reprezentate de o anumita cultura si civilizatie. Mergeam pe urmele lui Barbu Slatineanu, care facuse o harta cu toate centrele de olarit, ca sa aflu daca mai exista ceva de adaugat pe ea si ca sa completez anumite colectii.

Si ati reusit?

Oh, da. Excursiile acelea nu se pot compara cu nimic altceva. Odata m-am angajat sluga la un taran, o luna si jumatate, in satul Rogojelu, din Muntii Apuseni. Vazusem la el niste oale formidabile, strachini si ceramica pentru nunti, o adevarata colectie. Am incercat sa-l conving sa mi le dea, iar el a spus "Nu". Isi pierduse un picior in al doilea Razboi Mondial. Era un batran singur. L-am vazut ca se uita la ceasul meu Pobeda cu mare interes. Mi l-am scos, l-am pus pe masa si m-am facut ca-l uit acolo. Asa s-a decis sa ma primeasca sa dorm o noapte la el. De obicei, inainte sa se insereze imi cautam un loc unde sa dorm. Intram in vorba si imi ofeream serviciile: taiam lemnele, aduceam apa, participam la tot ce inseamna la tara pregatiri pentru seara. Pana se pregatea cina, eram adoptat, intr-un fel sau altul. Si dormeam in sura cu fan, intotdeauna. A doua zi, omul mi-a spus sa mai stau pe la el: "Tu tai lemne, te duci cu vaca, te duci in padure sa mai raresti pe ici pe colo, mai repari prin casa si mai vorbim despre oale...". Eram un fel de argat pentru el. Pentru mine a fost extraordinar pentru ca faceam lucruri pe care nu le mai facusem niciodata pana atunci. Ma simteam rasplatit, cu sau fara oale...

Aveati plete atunci, nu-i asa?

Da, pentru ca asta era moda. In acelasi timp, era si o maniera de a protesta. Bineinteles ca eram fan Beatles. Deci trebuia sa am plete.

Ce ati descoperit intai, Grupul Sigma sau Timisoara?

Povestea e cuplata. In scoala, aveam un cult pentru arhitectura englezeasca. Ea inseamna pentru noi James Stirling, un arhitect pe care-l admiram, si arhitectura cu caramida rosie. Cum informatia in facultate se transmitea prin ajutorul pe care cei mici il dadeau celor mari - boboceala - ma duceam sa-i ajut si eu pe studentii mai mari care-si pregateau diploma. Unul dintre criteriile dupa care alegeam la cine sa ma duc, era daca-mi placea ce proiecteaza. Asa l-am descoperit pe Marcel Constantinescu care facea o biblioteca la Timisoara, unde era o traditie in folosirea caramizii rosii in arhitectura, inca de la inceputul secolului. Ajutandu-l, am vazut primele fotografii cu Timisoara. Grupul Sigma de care ati pomenit a fost prezent intr-o expozitie din holul Arhitecturii cu lucrari constructiviste, curent pe care nu-l gaseai la ora aceea in alta parte in Romania. M-am decis sa lucrez cu ei si m-am dus la Timisoara.

Dar nu v-ati dus singur, ci impreuna cu alti noua colegi, printre care se afla si viitoarea dv. sotie. Aveati deja planuri comune?

La ora aceea, era pentru mine doar o persoana simpatica pe care o admiram de la distanta. Ne-am casatorit abia dupa opt ani. E o chestie ciudata cu arhitectii. Lucreaza mult in atelier, de dimineata pana seara. De aceea, relatiile profesionale se intrepatrund cu cele particulare si, practic, la planseta se intampla totul. Foarte multi arhitecti sunt sot si sotie.

La Timisoara, in spiritul ce va caracteriza, de razvratit, ati refuzat sa faceti blocuri. V-ati gasit nisa in reamenajare, in restaurare.

Eram foarte pasionat si sunt si acum de arhitectura moderna. Nisa profesionala amintita nu inseamna dispret sau dezinteres pentru ceea ce e nou, ba chiar din contra. E vorba de altceva. Mi se parea nedrept faptul ca nu se pot face lucruri noi decat dandu-le la o parte pe cele vechi. Ele pot coexista foarte bine. Asta mi se trage si de la influenta foarte puternica a culturii rurale. Eram intr-o admiratie profunda pentru sat. Curgerea timpului este foarte relativa pentru mine. Nu am avut niciodata complexe ca fac ceva demodat.

Dar am refuzat sa fac blocuri pentru Romania anilor '70 - '90. Atunci mi s-a dat sa fac un studiu despre cum ar putea fi folosite niste case vechi din centrul orasului. Am dovedit ca nu mai trebuie construite prea multe lucruri, ca sunt suficiente case care pot fi refunctionalizate pentru policlinica, scoala, muzeu, posta... Asta a starnit din partea conducerii institutului o reactie foarte violenta. Mi s-a spus ca studiul e bun, dar ca vor fi taiate concluziile. Se putea intelege ca proiectantii n-ar mai fi avut nimic de facut. Ceea ce era un nonsens. Ideea de a pastra si a intretine nu era asimilata si acceptata in Romania. Reparatia nu era considerata meserie, ci carpaceala. Am fost intr-un fel demis, mi s-a dat liber sa ma ocup de Piata Unirii si sa fac niste propuneri de colorare a caselor, cu conditia sa nu mai dau un timp pe la serviciu. Cand am primit insarcinarea aceasta am considerat-o ca pe un gest ne-elegant, dar am luat partea buna, aceea ca eram liber. In loc sa ma apuc repede de lucru, am luat-o pe indelete. Aici m-a ajutat enorm experienta de la tara. Mi-a placut atat de mult sa stau si sa lucrez cu muncitorii, incat am hotarat sa ma urc pe schela. Furam meserie de la ei, descopeream tehnici si trucuri noi: cum sa lucrez cu pigmentii, cu culorile, cu varul... Colegii mei veneau dupa serviciu sa ma vada si se amuzau vazandu-ma pe schela. Cu timpul, au inceput si ei sa ma ajute, de placere. Cam asa s-a pictat Piata Unirii din Timisoara. Dintr-o corvoada, a ajuns o nebunie de placere.

Un proiect mai recent este conacul familiei Miclescu, de la Calinesti, pe care l-ati acceptat pentru ca era aproape de sufletul dv.

Ceea ce mi s-a parut formidabil la sotii Miclescu a fost ca au hotarat sa se reintoarca in tara, sa locuiasca acolo si sa-si aduca tot ce aveau mai frumos si bun intr-un sat, intr-un conac devenit ruina. Mi s-a parut un gest de un curaj atat de mare ca nu puteam decat sa ma aliez demersului lor. De fapt, speram sa devina un exemplu pe care sa-l urmeze si altii. Sa recapete incredere in transformarea peisajului si a vietii.

Cand ma lansez intr-un asemenea proiect, prima data vreau sa vad din ce motive isi doreste persoana respectiva acea lucrare. Daca vrei cu tot dinadinsul sa o faci pentru tine, urmatorul lucru e sa te cred si sa te ajut. Daca o faci din niste motive mai putin convingatoare, atunci nu ma bag. Mi-e foarte greu sa lucrez pentru un beneficiar care face o afacere din asta. Vreau sa fiu sigur de angajamentul total al clientului. Mi s-a parut de necrezut ce planuri si ce curaj aveau Radu si Miona Miclescu. Mi-a fost foarte greu, era foarte departe si era foarte mult de lucru, dar cu noroc si cu o doza de toleranta din partea beneficiarului, totul s-a terminat cu bine. A fost o experienta extrem de stresanta, care a durat insa foarte putin, doar trei ani. Sotii Miclescu locuiesc acum acolo, au amenajat si un atelier de tamplarie...

Care este povestea casei Sturdza, in care se afla acum Libraria Carturesti?

Casa este a familiei mele. Povestea ei este destul de prozaica: un proces interminabil pentru recuperare, apoi o evacuare extrem de neplacuta a Clubului copiilor, in conditiile in care ideea mea nu era sa dau afara pe cineva, ci sa facem acolo un alt fel de invatamant. Raporturile mele cu conducerea clubului copiilor au fost foarte simple: eu recapat casa, voi continuati sa o folositi, dar regula o fac eu in privinta modalitatilor educationale. Chiria nu ma interesa aproape de loc, ma obisnuisem sa traiesc doar din profesie. Bineinteles ca nu s-a putut. Atunci am incercat sa-i gasesc alta utilitate casei. Am avut multe si variate oferte. Trebuia reparata, dar nu aveam fondurile necesare. Solutia a fost un contract de comodat, prin care noii locatari se obligau sa o repare: incalzire, ventilatie, consolidare... erau multe de facut. Si, in masura posibilului, au facut-o cei de la Carturesti. Obsesia mea era ca arhitectura nu poate fi comunicata prin desen. Vroiam sa facem expozitii, sa comunicam despre arhitectura si urbanism. Cum era evident ca arhitectura nu se vinde ca un tablou, ma gandisem la un anumit tip de suport, o structura care sa permita ideea asta. Vazand mica librarie Carturesti de pe Edgar Quinet, mi-am dat seama ca acela este cadrul pe care pe care-l vizam.

Ideea nu era noua, o vazusem materializata de mult si in casa Slatineanu, unde se asculta muzica sau poezie, dar de fapt se atingeau mult mai multe lucruri. Or, a face o librarie in care poti sa te apropii de carte si mai afli si alte lucruri despre orasul tau este o sansa sa te imbogatesti spiritual. Eu cred ca recucerirea Bucurestiului inseamna sa constientizezi ca te poti simti foarte bine in acest oras.

Asa a aparut "proiectul Verona"?

Vrem ca strada sa capete si alte optiuni decat cea de trecere, pentru a imbogati peisajul si pentru a mari confortul urban al bucurestenilor. Scoala Centrala, Teatrul Bulandra, Parcul Icoanei, Parcul Filipescu, Biserica Anglicana, Biserica Pitar Mos, Casa Ion Mincu, Teatrul Ion Creanga, Imobilul ARO, Libraria Carturesti, fosta casa a lui Titu Maiorescu, Ateneul, Calea Victoriei, Palatul Regal, Gradina Cismigiu sunt tot atatea repere inlantuite pe un posibil "traseu cultural". Magheru ar urma sa fie traversat pe dedesubt. Proiectul este avizat, dar primaria nu-l pune in practica, nu stim de ce. Asta inseamna confort urban: sa-mi placa, sa nu ma oboseasca. Trebuie sa ai motive pentru care sa fii atasat de orasul tau. Sa afli astfel, de exemplu, ca Horia Creanga, arhitectul blocului Patria (ARO) a fost nepotul lui Ion Creanga si sa te miri ca in decurs de doua generatii, s-a trecut de la bojdeuca la cea mai evoluata arhitectura moderna a perioadei interbelice. Sa intelegi lucrurile pentru ca daca le intelegi, le iubesti. Bucurestiul este un oras foarte interesant, nu interesant, dar care intai trebuie cunoscut si inteles, si abia dupa aceea reinventat.

Cand ati inceput naveta intre Bucuresti si Timisoara?

Dintotdeauna. Veneam din Timisoara in Bucuresti intai pentru ca aveam o iubita aici, apoi pentru ca parintii erau aici si imbatraneau si pe urma pentru ca trebuia sa-mi iau ratia. Acum fac naveta invers pentru ca sotia si unul dintre fiii mei sunt la Timisoara.

Aveti trei copii. Au aparut imediat dupa casatorie, la cate un an diferenta. O prietena evoca imaginea dv. ducand dimineata pe bicicleta cei trei copii pe la gradinite si bone...

Vara sau iarna... La opt trebuia sa semnez condica la serviciu, nu aveam pe nimeni care sa ne ajute, asa ca ii "parcam" pe unde puteam. Pe unul il duceam la gradinita, pe ceilalti doi ii duceam la o tanti sa invete germana. Era foarte interesant. In primul rand trebuia sa-i imbraci pe toti trei, sa-i pui pe bicicleta. Unul statea in fata, unul pe portbagaj si unul in rucsac. Primul il debarcam pe cel de gradinita. Trebuia sa intru sa-l dezbrac, ceea ce dura. Pe al doilea il luam cu mine inauntru, dar pe al treilea nu mai puteam, pentru ca nu stia sa mearga. Si atunci, agatam rucsacul de gard cu copil cu tot si il legam cu lantul de la bicicleta ca sa nu mi-l fure cineva. Trebuia sa fac totul foarte repede ca sa nu apuce sa se sperie si sa inceapa sa tipe. Il luam de acolo si plecam sa-l plasez pe urmatorul... Iar la intoarcere, trebuia sa-i plimb, sa le cant, ne stia tot orasul...

Unde au ajuns acum?

Unul e la Timisoara si e arhitect, alta e pe la Viena si face scenografie - cea mica legata cu lantul -, iar cealalta locuieste in Bucuresti. Toti - unul si unul.

Pe langa experimentul despre care tocmai ati povestit, sunt si proiecte precum Simca Veche sau Branul in care readuceti in atentie tehnologii mai vechi sau materiale traditionale. Care este sensul lor?

In plimbarile mele prin sate, m-am apropiat foarte mult de materiale ca lemnul, fanul, pamantul, piatra... Sa ne uitam la chirpici, de exemplu. El este expresia cea mai jalnica a saraciei, pentru un om modern. Va dau un exemplu despre ce inseamna el pentru mine. Eram in zona Bistrita-Nasaud, intr-un sat. M-a primit o familie de tarani, aveau o casa de chirpici. In cinstea gazduirii mele, s-au apucat de curatenie. Pe jos era pamant. Femeia ne-a dat afara pe toti, a stropit podeaua cu apa si a netezit-o cu mana. Cum era vara, in jumatate de ora, totul s-a uscat si arata proaspat si curat. Apoi ne-a primit in casa, a facut o mamaliga si ne-a poftit la masa. O lectie formidabila despre relativitatea lucrurilor. Nu era vorba despre saracie. Ci despre curatenie si despre demnitatea de a sarbatori venirea unui oaspete in casa. Povestea ca se traieste prost intr-o casa de chirpici este o tampenie. Se traieste la fel de bine, cu conditia ca lucrurile sa fie bine facute. In momentul cand zici ecologie, e ca si cum ai descoperi din nou roata. De fapt, sunt lucruri care se re-descopera. Interesant este ca natiunile bogate si care au un standard inalt de sanatate, cum sunt Danemarca si Elvetia, experimenteaza cu asiduitate aceste tehnologii. Acum se fac pereti din paie, case din pamant, ca izolatie se foloseste lana... Lucruri care la noi sunt dispretuite.

Exista tineri arhitecti la care sa va ganditi cu speranta?

Absolut, pentru ca, de fapt, resursa e intotdeauna individul, nu scoala. Statul face gafe peste gafe. Pentru asta, il acuz pana intr-atat incat sunt tentat sa nu-l recunosc. Nu se poate ca dupa ce investesti sase ani intr-un student, sa nu il consideri suficient de inteligent si de util ca sa-l pui in competitie. Statul roman nu organizeaza concursuri de arhitectura, ci doar o nenorocita de licitatie cu criterii inaccesibile tinerilor (cifra de afaceri, contul din banca, numarul de angajati, portofoliul de lucrari). Nu sunt criterii pentru selectia ideilor destepte. Olanda si Spania procedeaza invers, si de aceea sunt respectate de profesionisti si vizitate de turisti. La noi, majoritatea constructiilor sunt batranicioase si contin foarte putine elemente de cultura arhitecturala durabila. Totusi, au aparut si la noi lucrari de autor, pentru ca oamenii sunt foarte adaptabili, iar unii dintre ei sunt extrem de buni. Exemple? Andrei Serbescu, Adrian Soare - tineri, foarte tineri - si, de fapt, mult mai multi.

Ce proiecte aveti in plan?

Reteaua. Stiu ca suna a Matrix, dar experienta de la Calinesti si inca alte cateva de genul acesta ne-au convins ca e bine sa alcatuim un fel de retea de puncte in diverse sate sau orase care sa inceapa sa actioneze coordonat. Proiectul de arhitectura e important, dar componenta sociala este esentiala pentru reusita lui. Care este modelul? Un conac sau orice spatiu locuibil care sa poata polariza energiile din zona, care sa fi fost si sa continue sa fie un reper - landmark . Sa se poata dezvolta activitati cu oamenii de acolo, comunicand cu celelalte noduri. De aici, pot fi generate si proiectele de arhitectura si, odata cu ele, activitatile (nordic walking, mountain biking, ateliere). Un asemenea nod poate intra intr-un circuit turistic in care, de exemplu, sa se faca timp de doua saptamani tamplarie... La Bran, exista o casuta unde am facut un cuptor de oale. Ideea e ca in timp ce stam de vorba sa framantam cu mainile niste pamant, sa-l modelam, sa-l dam la ars si sa obtinem niste vase. Sau sa invitam acolo un tip care sa-si faca un proiect de ceramica... Avem in proiect revitalizarea unui conac colosal, o ruina, de fapt, in Tibanesti, la vreo 50 de km de Iasi. Era resedinta lui P. P. Carp - junimistul. Daca proiectul reuseste, vom face acolo o scoala de meserii traditionale in domeniul constructiilor si restaurarii. Este un loc cu multi copii, pentru care vom infiinta doua clase de arte si meserii. Nu stiu daca cei de la minister sunt dispusi sa ne sprijine. Deocamdata, am facut acolo un mic atelier de tamplarie unde lucreaza deja un om, ceea ce pana acum nu se intampla... La Curtisoara, Grupul Arhiterra va organiza vara aceasta un workshop cu niste invitati din Franta. Nu conteaza, cum am spus, varsta, nationalitatea, profesia de baza. Ideea e sa n-ai complexe si sa spargi tiparele de neincredere. Sper ca punctele acestea sa poata face parte odata dintr-un circuit "initiatic".

... Suficiente motive pentru care e nevoie de un vizionar ca Don Quijote.

0 comentarii 12636 vizualizări
 
 
 
 
n/a

Urmărește Revista CARIERE

Abonează-te la newsletter