Leadership, Actual

„Fiecare experiență pe care o avem este indusă sau umbrită de diferența de gen”

Daniela Oancea › Lun, 2017-03-27 09:47
Cât de mult s-au îndepărtat româncele de caracteristicile tradiţional acceptate? Mai seamănă cu femeia tradiţională sau împrumută valenţe specifice masculinității? Strategia de supraviețuire a femeilor aflate într-o poziție de putere pare să fie mimetismul: preluarea modelului comportamental masculin. Chiar și așa, masculinizarea forţată nu ar trebui să fie o precondiție a reușitei profesionale.

Roxana Dumitrache este activistă feministă și cercetătoare în probleme legate de gen și discriminare. Ea explică de ce genul este mai degrabă un «construct social», care se referă la proiecțiile și așteptările noastre în privința celor două sexe. „Ne așteptăm ca fetițele să fie cuminți, docile, să asculte, să se facă plăcute. Eventual să fie frumoase și poetic-fragile, să internalizeze un fel de obediență, în timp ce proiectăm asupra băieților așteptări de tipul: să fie curajoși, inteligenți, competitivi, incapabili să facă treburi domestice.”

Or, feminismul propune „o reașezare corectă a lumii”. „Deghizat sub multe forme, are intensități diferite și versiuni moderate sau radicale, însă se revendică, indiferent de «costumații», din următorul adevăr: femeile și bărbații se nasc egali în drepturi. În spatele acestui adevăr se află o tradiție culturală care le inferiorizează sistematic pe femei, în care sintagmele încetățenite ca «sexul frumos» și «sexul slab» își au drept corelativ «sexul puternic» și nu e întâmplător că puternicul e plasat în antiteză cu frumosul. Ar putea, în spiritul echității, să existe un sex nonfrumos, însă noi nu știm decât de «sexul puternic».

Bărbații au creat sensul și sensurile, ei au scris istoria – și nu doar prin faptele lor glorioase sau mai puțin glorioase –, ci prin actul de scrie sau a transcrie evenimentele-reper al istoriei. Am putea să ne întrebăm, contrafactual, cum ar arăta istoria scrisă de femei? Sau cum ar arăta lupta femeilor pentru drepturi civile şi politice prezentată altfel decât sub forma unei note de subsol în marea istorie?”
 

Bunele maniere ale echității

Roxana Dumitrache confirmă că limbajul alimentează mitul absurd al unei relaţii de beligeranţă între sexe. Sintagmele celebre şi invocate obsesiv, ca «bătălia între genuri» sau «războiul sexelor», i se par ridicole tocmai pentru că pleacă de la ideea falsă a unor părţi beligerante. Femeile nu luptă împotriva bărbaţilor pentru nimic. „Nu suntem două echipe diferite, care se înfruntă pentru nu ştiu ce medalie sau premiu. Şi nici de pe planete diferite. Nu concurăm în tabere diferite și în niciun caz nu acesta este mesajul feminist.”

O liceană i-a povestit că îi invidiază pe colegii din trupa de teatru a liceului, pentru că primesc reacții pertinente din partea profesorului sau a publicului – li se spune când sunt talentați, când au scăderi, în timp ce ei i se transmite mereu cât de frumoasă a fost în rolul respectiv. Tânăra i-a mărturisit Roxanei că cel mai mult și-ar dori să știe dacă și-a construit rolul corect sau dacă e talentată. Doar că n-o crede nimeni, „pare un alint femeiesc”. „Ce sugerez eu este să avem mai multă grijă când ne exprimăm, să avem niște bune maniere ale echității, dacă vreți.”

În România există patternuri de comportament discriminatoriu față de femei, la muncă sau pe stradă, și este de datoria noastră să le identificăm și să le combatem. Ea spune că, de multe ori, ca femeie, nu te simţi în siguranţă în spaţiul public, trăieşti cu teama că ai putea fi fragilizată, vulnerabilizată sau chiar agresată pe stradă. „Există, oricât de cinic sună, «o hartă a fricii» în București, de pildă, o cartografiere care ține cont de locurile nesigure. Nu contest că bărbații, la rândul lor, internalizează frici, însă spațiul public este mai degrabă ostil pentru femei.”

„Tăcerea nu e niciodată o soluție. Dacă luăm ca exemplu hărțuirea sexuală, în mediul academic sau la locul de muncă, tăcerea este întotdeauna periculoasă. În primul rând pentru că e o complicitate la abuz, în al doilea rând pentru că banalizează fapta.”

În urma publicării unui text al său care dezvăluia cazurile a doi profesori care își agresau studentele – unul de la Universitatea Eftimie Murgu, altul de la UMF Iaşi, ambele foarte discutate în presă –, s-a trezit cu inbox-ul plin de mărturii ale altor studente, din alte centre universitare, care îi relatau lucruri similare. „Ca feministă, mă responsabilizează să fiu vocea unora dintre femeile care,  din anumite rațiuni, aleg să nu se exprime. Însă ar fi inadecvat să port lupte în numele lor. Feminismul autentic sub forma solidarității între femei ia uneori forme nebănuite, care nu ajung în reviste și nici nu primesc laudatio: femei care ajută alte femei.”

 
Jucăriile creează destine

Roxana Dumitrache afirmă că „jucăriile creează destine” și le explică părinților de ce. Fetițelor li se cumpără în general seturi de crăticioare și ceșcuțe, bebeluși care plâng dacă nu sunt hrăniți, bucătărioare din plastic și truse de proto-cosmetice. Băiețeilor, pe de altă parte, li se cumpără jocuri de strategie, lego, jucării care se cer dezmembrate pentru a fi recompuse. „Avem, astfel, niște alegeri care creează destine. Nu e o bagatelă, cum se crede, acestea sunt așteptările noastre de la gen.”

Nu declară război rafturilor de jucării și, pentru că nu e încă mamă, se ferește să dea sfaturi părinților. Însă crede că a venit vremea să încetăm să proiectăm asupra copiilor așteptările noastre despre gen. „Dacă un băiețel are chef să facă balet, să învețe să facă brioșe și să se joace cu fetițele, nimeni nu are dreptul să îl trimită la «joaca potrivită». Poate că singurul sfat pe care îmi permit să-l dau părinților este să își trateze copii ca pe niște persoane autonome. Da, ca pe niște oameni miniaturali, nu ca pe niște indivizi incompleți.”
 

O criză a leadershipului?

Dacă ne uităm la reprezentativitatea femeilor în funcții de putere și influență, am putea considera că trecem printr-o criză a leadershipului feminin în prezent, doar că Roxana susține că în România aceasta a fost o constantă istorică. „Abia acum suntem echipați intelectual, suficient de maturi civic și cu suficient de mult instinct democratic încât să percepem această constantă istorică drept o nedreptate, o scădere.”

Ea arată că există instituții și domenii puternic masculinizate și altele, feminizate. „Să luăm ca exemplu școlile sau universitățile. E ușor de observat că există mult mai multe profesoare decât profesori, însă în pozițiile de conducere vor fi bărbați. În spitale, lucrurile arată identic: ne e aproape străin în limbajul comun să vorbim despre infirmieri și asistenți medicali, pentru că, într-adevăr, e un domeniu feminizat, însă managementul spitalului este format, în general, din bărbați.”

Explicațiile sunt multiple. Ea observă că femeile sunt mai înclinate spre creșteri ierarhice organice, fără să ardă etape, și că sunt, eventual, reactive. „Deși au la fel de multă perseverență și tenacitate ca bărbații, ele sunt mai degrabă obișnuite să aștepte să fie propuse în anumite funcții de conducere decât să își negocieze ele această îndreptățire. Bărbații – fără să generalizez pripit – sunt educați și se autoeducă să fie curajoși, iar curajul devine un determinism și în situații profesionale. Mai e, sigur, și maternitatea, care de multe ori e percepută drept un hiatus, o inerție profesională în care sunt de multe ori puse în stand-by proiecte profesionale consistente și care de multe ori sunt sacrificate. Vestea bună e că din ce în ce mai multe cupluri au înțeles că și tații pot alege un concediu parental, dacă situația profesională a mamei e periclitată în vreun fel.”
 

Nu există „prea devreme”. „Prea târziu” este iremediabil

Una dintre strategiile de supraviețuire ale femeilor aflate într-o poziție de putere este mimetismul: preluarea modelului comportamental masculin. Totuși, Roxana Dumitrache nu crede în masculinizarea forţată ca precondiție a reușitei profesionale și susține că poți fi un partener egal de discuţie şi negociere al bărbatului fără camuflarea tuturor semnelor feminităţii şi fără să adopți un comportament mimetic al masculinităţii.

Nu crede nici că extrema e sănătoasă, și anume o accentuare programatică a feminității ca strategie de reușită. Multe dintre modelele feminine vizibile în media şi în politică devin, din raţiuni diferite, contramodele tocmai pentru că apelează conștient sau inconștient la astfel de scurtături.

„Româncelor nu le lipsește absolut nimic să devină lideri. Au toate datele intelectuale și emoționale să reușească. Este nevoie să înțeleagă că sunt responsabile integral de modul în care își gestionează pașii în carieră și în viața privată și că „nu există «prea devreme» pentru nimic, oricât de dificil sau pripit ar fi, în timp ce «prea-târziu» e chiar iremediabil.”
 


„Înainte de a fi feministă, sunt femeie. Sunt fiică, soră, partenera iubitului meu, prietenă, camaradă și, pe lângă toate aceste întrupări, sunt (și) feministă. Mai mult, pentru mine feminismul nu e un job și nu are o fișă a postului, ci este o poziționare ideologică."

Criza leadershipului feminin e, de fapt, dovada că și adulții – bărbați și femei – se poartă de parcă ar avea terenuri de joacă și jucării diferite.
Istoria e plină de femei care și-au asumat lupte complicate, destinale, dar care nu sunt menționate. De femei care au trăit în minorat şi au cerut cel mai simplu lucru din lume: egalitate. Cu pumnul ridicat uneori, e drept, pentru că revendicările nu le faci fluturând grațios batiste. Cu riscul de a fi arse pe rug, ostracizate, insultate, batjocorite, lovite, dispreţuite, repudiate de taţi, parteneri, familie, mediul proxim, separate de copiii lor. Literatura abundă în femei care au scris cu pseudonime masculine pentru a putea s-o facă sau nu au scris deloc; și-au înghițit frazele, dar au coexistat cu ele în minte şi în spirit. Există chiar și o afirmație emoționantă conform căreia feministele de azi sunt nepoatele femeilor arse pe rug cu câteva secole în urmă. E incomparabilă lupta acestor femei cu bătăliile din prezent, însă există «o zestre» feministă pe care o moștenim și trebuie să o onorăm. Feminismul înseamnă și o reparare a acestei omisiuni istorice.” - Roxana Dumitrache
 

*Roxana Dumitrache scrie pe subiecte care vizează egalitatea de şanse, educaţia, teme sociale actuale şi politica şi este prezentă la evenimente în care ia poziţie pe aceste teme. Taxează cu vigilenţă abuzurile, vulnerabilizările aduse femeilor din spaţiul public sau din mediul proxim. „Să fii feministă într-un spaţiu conservator şi uneori opac e aproape o formă de masochism. Uneori, trăieşti cu senzaţia că eşti un coiot care urlă la lună. Ce e esenţial e să nu fii singurul coiot şi să generezi solidaritate.”


Articol preluat din numărul 235/martie 2017 al Revistei CARIERE. Pentru detalii legate de abonare, click aici  

0 comentarii 1896 vizualizări

Comentarii

Adăugati comentariu

CAPTCHA
Introduceti codul din imaginea alaturata

Ne dorim ca toate comentariile care au loc pe portalul Cariere sa fie inteligente si interesante. Pentru a ne asigura ca scrieti la obiect, toate mesajele vor fi citite de catre editorii nostri si ar putea fi editate ca sa intruneasca criteriile noastre de claritate, lungime, si relevanta.

Noi cerem sa se respecte urmatoarele.
1. Fara anunturi de vanzare de produse sau servicii. Haideti sa mentinem aceasta zona ad-free.
2. Fara atacuri la persoana. In aceste conversatii dezbatem si criticam idei, nu pe oamenii din spatele lor.
3. Fara postari multimedia. Sunteti liberi sa le mentionati dar nu incercati sa le postati aici.

Toate textele devin proprietatea Cariere in urma publicarii dar editorii nu se fac raspunzatori pentru opiniile pe care le vehiculeaza autorii lor.

 
 
 
 
n/a

Urmărește Revista CARIERE

Abonează-te la newsletter