Kids management

Un părinte înțelept îi lasă copilului ca moștenire educație, nu averi

Daniela Palade Teodorescu › Vin, 2017-09-08 14:22
O națiune sănătoasă nu poate exista în absența educației. Șubrezirea acestui fundament nu poate genera altceva decât confuzie, alienare, corupție, anarhie. Pentru că începe școala, îi invit pe toți părinții să reflecteze la faptul că ei sunt primii educatori ai copiilor. Și că sunt primii responsabili în deprinderea unei atitudini corecte față de studiu și de muncă.

50% din felul cum sunt educați copiii vine de la părinți

Nu o spun eu, ci studiile lui John Hattie, cercetător australian în domeniul educației. Acesta susține că învăţătorii şi profesorii au un impact de cam 30% în ceea ce priveşte dezvoltarea unui copil, apoi până la 50%, şcoala şi sistemul educaţional, iar restul de 50% îl reprezintă familia şi mediul social din care provine copilul. Tocmai de aceea, dacă sunteți părinți, vă propun un exercițiu de reflecție: să încetați, pentru un moment, a mai da vina pe școală, pe sistem, pe minister, guvern sau orice altă conspirație mondială. Să vă considerați singurii responsabili de ceea ce construiți pentru copiii voștri și, cu maximum de luciditate, să apreciați ce ați făcut bine și ce nu. 

Când vine vorba despre educaţie, ne-am obişnuit să dăm tot timpul vina pe altcineva care ne-ar putea absolvi de vreo vină sau implicare. Când vine vorba despre asumare, din păcate, se vede că nu am fost şi nu suntem crescuţi în cultura responsabilităţii personale. Pentru că e mai ușor să dai vina pe alții decât să cauți soluții la tine.

Școala „pe vremea mea…”

Sunt și eu, ca mai toți cei din generația mea, o combinație între învățământul din perioada comunismului și cel postrevoluționar. Cu avantajele și dezavantajele fiecăruia în parte și cu marele noroc de a întâlni câțiva (puțini) mentori care mi-au intrat în ADN, aprinzând câte o scânteie în fiecare dintre etapele parcurse.

Facând o comparație realistă cu ceea ce se întâmpla în sistemul de educație de acum 30 de ani, constat că lucurile nu s-au schimbat prea mult. Aceeași goană după note mari, același volum uriaș de informații care nu are prea mare aplicabilitate, aceeași reproducere seacă a cunoștințelor, bazată exclusiv pe memorare. Cu alte cuvinte, la terminarea liceului, absolvenții sunt tăbăciți de informație, pe care o vor uita în scurt timp, dar sunt complet nepregătiți pentru ceea ce înseamnă viață reală. Sunt confuzi, lipsiți de o motivație care să îi ghideze în viață, mult mai preocupați de ceea ce au decât de ceea ce sunt, contaminați de mitul succesului facil care nu prea cere carte multă, derutați de faptul că nu mai fac diferența între ce își doresc ei și ce vor părinții în locul lor.

Părinții, înaintea copiilor. Dilema „oul sau găina?”

Mă adresez părinților, pentru că de la ei pornesc bunele deprinderi. Sau cele mai puțin bune. Date de lipsa de timp (cea mai invocată și incriminată), de bani, de resurse interioare, de principii. Sau de raportarea la principiul suprem „Copilul meu este exprimarea contului meu din bancă” și iminentul deziderat „dacă eu nu avut am parte, măcar el să aibă” sau „să mănînce o pâine mai albă”. Ceea ce până la un punct, e perfect legitim. Toți ne dorim un viitor mai bun pentru copii. Dar de aici și până a le oferi totul pe tavă, fără să facă nici un efort, nici măcar cel de a prețui ceea ce primește, e cale scurtă. Pentru că uneori e mai ușor să oferi lucruri/servicii în schimbul timpului pe care nu îl petreci cu copiii. Motivul e același: „doar pentru voi muncesc și mă sacrific, nu?”

Tu vrei să te disculpi ca părinte, dar în același timp arunci asupra copilului povara sacrificiului tău. Pe care nu îl va înțelege poate niciodată sau va crede că i se cuvine. Iar cercul vicios se amplifică și naște frustrări de ambele părți. La copii, apare toleranța scăzută la frustrare, diminuarea motivației, de-responsabilizarea, goana după consum, infantilismul, supra-digitalizarea, pierderea contactului cu realitatea și, implicit, o prăpastie ce se cască tot mai mult între părinți și copii.

Noi, părinți naivi ce suntem, ne amăgim că muncim de ne spetim pentru copii, ca să le oferim totul, când de fapt, îi privăm de ceea ce ei își doresc cel mai mult: prezența noastră, disponibilitatea noastră afectivă, acel „quality time” la care visăm. Mai mult visăm… Am aflat asta pe pielea mea.

Ce are școala altora și nu are a noastră?

Am mulți prieteni și rude care au ales să trăiască și să își educe copiii în alte țări. Mai toți mi-au semnalat același lucru: nimeni nu se laudă la școală cu ce au pe-acasă; nici copiii, nici adulții. Aceștia din urmă constată – nedumeriți mai întâi, încântați mai apoi – lipsa opulenței pe care mulți părinți o afișează în România în legătură cu copiii lor. Decența și preocuparea pentru inteligența emoțională a copilului primează în educație – și acasă, dar și la școală.

Nu limuzina și șoferul care îl duc pe copil de colo-colo, nu numărul și complexitatea gadgeturilor, nu hainele de firmă și cochetăriile inadecvate vârstei, nu trâmbițarea averilor părinților, ci firescul cu care folosesc intens mijloacele de transport în comun, bicicletele, lipsa gadgeturilor în școli, simțul civic, ușurința cu care relaționează cu copiii cu dizabilități, respectul pentru sport și mișcarea fizică, politețea, interesul pentru spiritul de echipă, competiția  corecță.

Ce am putea învăța de la alții?

De fapt, tot ceea ce fac profesorii din alte sisteme educaționale funcționale este pentru a le capta interesul elevilor, pentru a-i face părtași la procesul de învățare. Proactivitatea este cuvântul de ordine în ceea ce privește felul în care decurg lecțiile – un volum mult mai scăzut de informație, dar care este integrată și asimilată cât mai prietenos posibil. Orientarea înspre partea practică este evidentă, așa că pericolul abstractizării este minim.

Ceea ce îmi place cel mai mult la „Școala altora” și mă străduiesc să aplic șiu eu cu ai mei copii, este prevalența inteligenței emoționale asupra inteligenței cognitive. Cu alte cuvinte, nu contează atât de mult volumul informațiilor cu care ieși din școală, ci ceea ce știi să faci cu ele. Important este nu cât de mult studiezi, ci CUM studiezi. Aptitudinile au rostul lor, dar nu devin mai importante decât atitudinea pe care ți-o formează educația. Dacă atitudinea este una pozitivă, proactivă, cu accent pe „a fi” mai mult decât pe „a avea”, dacă este bazată pe responsabilizare încă de la cele mai mici vârste, setată pe căutare de soluții și nu pe victimizare, atunci viitorul adult va fi un învingător pe termen lung care va ști să se descurce singur, fără proptele.

Școala ar trebui să fie un furnizor de dezvoltare personală, nu de informație

Când înveți de mic să prețuiești și să respecți tot ceea ce primești, când înveți lecția competitivității corecte, în spirit de echipă, șansele de a fi un adult responsabil și integru sunt mult mai mari. O educație de calitate generează aptitudini și mai ales atitudini corecte. Dacă acesta este unul dintre motivele pentru care societățile civilizate funcționează, merită luat în considerare. Și la școală, pentru cei care sunt educatori și decidenți publici, dar și acasă, pentru toți cei care suntem părinți.

1 comentariu 2764 vizualizări

Comentarii

2017-09-11 15:31

TAMARA ZAHIU

Foarte bun articol! Sunt

Foarte bun articol! Sunt întru totul de acord! Alta generație,alte nevoi!

Adăugati comentariu

CAPTCHA
Introduceti codul din imaginea alaturata

Ne dorim ca toate comentariile care au loc pe portalul Cariere sa fie inteligente si interesante. Pentru a ne asigura ca scrieti la obiect, toate mesajele vor fi citite de catre editorii nostri si ar putea fi editate ca sa intruneasca criteriile noastre de claritate, lungime, si relevanta.

Noi cerem sa se respecte urmatoarele.
1. Fara anunturi de vanzare de produse sau servicii. Haideti sa mentinem aceasta zona ad-free.
2. Fara atacuri la persoana. In aceste conversatii dezbatem si criticam idei, nu pe oamenii din spatele lor.
3. Fara postari multimedia. Sunteti liberi sa le mentionati dar nu incercati sa le postati aici.

Toate textele devin proprietatea Cariere in urma publicarii dar editorii nu se fac raspunzatori pentru opiniile pe care le vehiculeaza autorii lor.

 
 
 
 
n/a

Urmărește Revista CARIERE

Abonează-te la newsletter