Inspirație

Găsește-ți tribul, ca să-ți creezi destinul

Felicia Luca › Lun, 2018-07-16 12:53
Oamenii care văd oportunitate în incertitudine sunt oamenii care excelează în noua lume a muncii.
foto: Pixabay

Juliet și povestea ei

Un astfel de om este Juliet (desigur, nu este numele ei adevărat), care descrie drumul pe care l-a urmat în carieră ca fiind “dezgustător de entuziasmant”.

Juliet și-a părăsit locul de muncă stabil din sectorul public pentru a-și urma pasiunea pentru sculptură. Avea abilități de începător. În plus, nu știa deloc cum să-și deschidă o companie prin care să-și vândă creațiile. „A fost o experiență foarte autentică, foarte adevărată, foarte reală”, spune Juliet. A simțit emoția libertății, cu toată nesiguranța aferentă. „Aveam atât de puțini bani. Uneori credeam că nu voi avea cu ce să-mi cumpăr de mâncare. Dar, pe neașteptate, ceva se întâmpla, cineva îmi cumpăra o sculptură și iată că aveam bani”.

Pentru mulți oameni este un adevărat coșmar să le fie greu să o scoată la capăt, chiar dacă fac ce le place. Dar acest mod de viață i se potrivea de minune lui Juliet. Credea cu tărie că succesul prea rapid i-ar fi afectat forța și ardoarea – așa cum li se întâmplase altor artiști. Câțiva ani mai târziu, avea să respingă oferta de rezidență plătită din partea unei universități de prestigiu de teamă că confortul și cerințele afilierii instituționale ar fi putut să-i afecteze energia și originalitatea artistică.

Liber profesionist vs. angajat

Povestea lui Juliet este povestea multor artiști, dar în zilele noastre a devenit și povestea profesioniștilor din multe alte domenii de activitate. În ultimii ani, împreună cu Sue Ashford și cu Amy Wrzesniewski, Gianpiero Petriglieri a adunat multe astfel de povești pentru a realiza un studiu despre lucrătorii din domeniul cunoașterii și cel al creației care au ajuns să-și practice cu succes munca independent.

Cercetătorii au vorbit cu jurnaliști, consultanți, designeri, ingineri software și executivi care practică coaching-ul - toți liber profesioniști – iar poveștile lor seamănă foarte mult cu poveștile artiștilor cu care au stat de vorbă. Sunt povești despre luptă și zbatere creativă, despre amărăciunea singurătății, despre incertitudine cronică. Și totuși, la fel ca Juliet, majoritatea declară că preferă această viață. Nu le e comod, dar sunt liberi.

Gianpiero Petriglieri declară că la început a fost sceptic. „Le vedeam poveștile ca fiind iluzii confortabile, care nu făceau altceva decât să umple golul lăsat de un loc de muncă sigur. Desigur, nesiguranța există și în organizații, dar aici este cel mai adesea temporară – și are mai mult de-a face cu începutul de carieră, decât cu schimbările bruște. Pentru lucrătorii independenți, însă, nesiguranța este cronică – indiferent de cât de multă vreme faci un lucru și de cât de mult succes ai avut până acum.

Dar Gianpiero își recunoaște singur subiectivismul în acest sens. „E ușor să gândești așa când ești „bine aranjat” într-o universitate – după cum recunoaște el însuși – și ești cufundat în tot felul de cercetări și în comunități de experți care continuă să privească lipsa unui loc de muncă sigur ca fiind un fel de pierdere ce cauzează tot felul de privațiuni”.

Și continuă prin a se întreba:Dar dacă ne gândim mai bine, cele mai intense nevoi și dorințe ale noastre – de siguranță, de iubire, de respect, de libertate – nu sunt și acestea tot niște iluzii? Și chiar dacă ar fi iluzii, ar merita viața trăită fără ele? Mai mult decât atât, de ce ne încăpățânăm să uităm că organizațiile pot genera și ele privațiuni, iar uneori pot avea chiar o atitudine abuzivă față de angajați?”

Gianpiero declară că, în timp, ascultându-i pe lucrătorii independenți și învățând să privească lumea prin ochii lor, a încetat să creadă că poveștile lor ar fi scorneli și plăsmuiri. Iluzii sau nu, acestea reprezintă adevărul acestor oameni și sunt o realitate a lumii și a muncii din zilele noastre.

Poate că în copilărie ni se spune că putem să ajungem orice ne dorim, dar asta este rareori adevărat. Putem deveni numai personajul din povestea pe care o spunem și pe care o transpunem în realitate – în viață și în lume – în fiecare zi. Trebuie să continuăm să credem în acea poveste și să continuăm să o spunem în fiecare zi. Această poveste ne dă identitatea.

Privită astfel, capacitatea de a crede în propriile noastre iluzii și de a le da viață este un dar util și prețios. Este puterea noastră. Astfel, întrebarea cea mai importantă nu este dacă poveștile noastre sunt iluzii, ci la ce folosesc, în cel fel funcționează pentru noi și ce ne trebuie ca să le menținem reale.

Cercetările lui Gianpiero Petriglieri arată că printre iluziile noastre cele mai utile și mai prețioase se află iluzia sinelui maestru (eng. masterful self) – care poate să facă față obstacolelor, știe să fie liber și să fie de folos celorlați. Astfel, sinele maestru nu este doar o sursă de mândrie, ci și un fel de poliță de asigurare și un bun de valoare în aceste timpuri, când cei mai mulți dintre noi sunt foarte atașați de munca lor, dar nu la fel de atașați de angajatori.

Prea puțini dintre noi așteaptă ca organizațiile în care lucrează să le garanteze o slujbă pentru tot restul vieții. Din acest punct de vedere, suntem cu toții lucrători independenți – indiferent dacă suntem sau nu conștienți de asta, dacă ne place sau nu. În multe companii, talentele se definesc prin mobilitate: oamenii care se simt cel mai în siguranță sunt cei care știu că pot pleca oricând, iar oamenii pe care organizațiile își doresc cel mai mult să-i păstreze sunt cei care dispun de multe alte opțiuni. De altfel, aceștia au mare grijă să-și păstreze deschise aceste opțiuni și să le extindă.

De exemplu, în timp ce organizațiile le oferă oamenilor pe care doresc să-i păstreze oportunități de dezvoltare a leadership-ului, Gianpiero și colaboratorii săi au constatat că acești manageri s-au folosit de aceste inițiative de dezvoltare a leadership-ului pentru a se face cu atât mai portabili, ceea ce le-a crescut siguranța și valoarea pe piața muncii.

Liberii profesioniști și managerii corporatiști par foarte diferiți, dar în realitate au multe în comun. Dincolo de dorința lor de a-și asigura independența și de a-și asigura portabilitatea, se află aceeași aspirație: aceea de a modela un sine maestru, care să fie la cârma productivității și a traiectoriei carierei lor. Un sine care să le conducă cu măiestrie viața profesională.

Sinele maestru este foarte util pentru că ne protejează de singurătatea și de incertitudinea specifice muncii liber profesioniste și trecerii de la o slujbă la alta sau mutării dintr-un oraș în altul. Ne îndeamnă să ne asumăm responsabilitatea pentru învățare continuă și pentru productivitatea noastră. Ne dă încredere și ne crește eficiența. Este prețios pentru că ne transformă din prizonieri ai circumstanțelor în creatori de destin.

Dar există o condiție: sinele maestru nu poate exista în izolare. Maeștrii din ambele categorii cu care echipa de cercetători a stat de vorbă se mândreau cu măiestria lor, dar în egală măsură aveau grijă să-și cultive relații care să le susțină continuitatea, iar ei să se poată bucura de o viață profesională independentă și mobilă. Erau nomazi, dar aveau un trib.

Au mare încredere în valoarea networking-ului, deși îl văd ca pe un rău necesar. Sunt mereu conștienți de faptul că trebuie să continue să facă networking și de faptul că, prin fiecare conversație, pot face un pas înainte sau înapoi în munca lor, și că fiecare sursă poate deveni o sursă de venituri, de susținere sau de dezamăgire. Iar această incertitudine îi menține pe muchie de cuțit.

Tribul tău

Spre deosebire de marea extindere a rețelei de cunoștințe, construită prin networking, acești oameni declară și că fac parte dintr-o comunitate strânsă, adeseori formată dintr-o mână de oameni, care îi „coboară de pe muchia de cuțit”. În relație cu acea comunitate nu au nimic de demonstrat și nici de vândut.

În loc să ceară conformitate în schimbul siguranței, aceste comunități ne dau stabilitate și fac ca viața noastră profesională să fie captivantă. Datorită lor ajungem să excelăm și să ne conducem cu măiestrie viața profesională. Fără ele, ne-am plictisi și ne-am îngrijora.

Gianpiero Petriglieri a examinat aceste comunități, cu atât mai mult cu cât el însuși face parte dintr-una, și a identificat trei caracteristici principale ale unui astfel de trib:

Tribul este un spațiu de forță, nu numai un spațiu de siguranță. Nu numai că ne acceptă așa cum suntem, dar ne și încurajează să ne manifestăm cu generozitate în lume. Pe lângă confort, ne dă și curaj. De aceea îl și percepem ca fiind un trib căruia îi aparținem, nu un trib care ne deține.

Pentru trib este importantă și învățarea, nu numai performanța. Ne dă voie să ne asumăm riscul de a încerca ceva nou, în loc să ne oblige tot timpul să excelăm. Ne rămâne alături chiar și (mai ales și) atunci când ce facem noi este greu, când lucrurile nu sunt tocmai sub control, iar rezultatele încă nu se văd.

Tribul este o sursă de întrebări, nu numai de sfaturi. Mai mult decât o comunitate de experți care pot fi o bună resursă la nevoie, aceste triburi pun întrebările care ne ajută să ridicăm ștacheta competenței și a identității noastre și care ne trimit către noi orizpnturi.

Oricât de mult ai căuta, aceste comunități nu se găsesc, ci se construiesc, constată Gianpiero Petriglieri.

Adeseori, organizațiile caută să-și manifeste influența asupra acestor comunități. Unele încearcă în mod intenționat să formeze astfel de grupuri – înființând rețele oficiale de mentorat și de învățare, de exemplu – dar acestea nu devin comunități decât dacă membrii lor decid să le transforme în comunități. Astfel, multe dintre ele rămân doar rețele de cunoștințe sau triburi „tradiționale” – în care oamenii se tem să provoace, să încurajeze sau să-și exprime eventuale îndoieli, pentru a nu fi respinși.

Alte organizații se îndreaptă în direcția opusă și caută să elimine comunitățile prea strânse (pe care le denumesc „silos”) de teamă că acestea ar putea împiedica colaborarea. Numai că aceste tipuri de comunități, prin însăși natura lor, opun rezistență acestui tip de control, tocmai pentru că ele îți permit să fii atașat, dar fără a-ți cere să-ți sacrifici libertatea. Sunt triburi deschise.

Este posibil ca locul de muncă din zilele noastre, cu accentul pe care-l pune pe independență, să alimenteze tocmai acest tribalism, care, la rândul său, face ca locurile de muncă stabile să fie ineficiente. Faptul că suntem neatașați de organizații și instituții crește cu atât mai mult nevoia noastră de a aparține unui trib. Triburile bune sunt cele care ne oferă stabilitate și deschidere. Triburile rele sunt cele care ne limitează manifestarea și gândirea.

Liderii fără trib au dificultăți de conducere, iar organizațiile cu prea multe triburi au, la rândul lor, dificultăți de conducere. Dar avem nevoie de aceste comunități deschise, de aceste triburi speciale. Fără ele ne-ar fi  greu să ne amintim cine suntem și să ne imaginăm cine putem deveni.

Sursă:
Harvard Business Review – To take charge of your career, start by building your tribe

0 comentarii 987 vizualizări

Comentarii

Adăugati comentariu

CAPTCHA
Introduceti codul din imaginea alaturata

Ne dorim ca toate comentariile care au loc pe portalul Cariere sa fie inteligente si interesante. Pentru a ne asigura ca scrieti la obiect, toate mesajele vor fi citite de catre editorii nostri si ar putea fi editate ca sa intruneasca criteriile noastre de claritate, lungime, si relevanta.

Noi cerem sa se respecte urmatoarele.
1. Fara anunturi de vanzare de produse sau servicii. Haideti sa mentinem aceasta zona ad-free.
2. Fara atacuri la persoana. In aceste conversatii dezbatem si criticam idei, nu pe oamenii din spatele lor.
3. Fara postari multimedia. Sunteti liberi sa le mentionati dar nu incercati sa le postati aici.

Toate textele devin proprietatea Cariere in urma publicarii dar editorii nu se fac raspunzatori pentru opiniile pe care le vehiculeaza autorii lor.

 
 
 
 
n/a

Urmărește Revista CARIERE

Abonează-te la newsletter