Studii&Analize

Un veac de schimbare. Cum s-a transformat stilul de viață și de gândire al românilor (I)

Daniela Palade Teodorescu › Lun, 2018-07-16 13:14
A fost un veac animat de revoluții industriale care s-au succedat repede, de credinţe puternice, de idei naționale, de revoluții pentru dreptate socială, de războaie mondiale, de ideologii extremiste și utopii politice, de o massmedia în continuă schimbare, de un reviriment al leadershipului feminin fără precedent, de ieșiri în spațiul extraterestru, de inginerii genetice și intervenții chirurgicale la distanță, de globalizări cotropitoare.

Presărate de mitologii, de nevoia de poveste, de dragoste, de idealism. Trăim mai mult, dar nu neapărat mai bine. Dăm ani vieții, uitând să dăm și viață anilor. Sunt persoane care au traversat întregul veac, experimentând într-o viață boemia interbelică, „leadershipul” abuziv al dictaturii comuniste (acest bullying colectiv de care încă nu ne-am lecuit), dar și leadershipul modern, inovator, al erei digitale disruptive. Prăpăstiile între generații se adâncesc tot mai mult – la diferență de doar o generație, femeile nu se mai căsătoresc la 19-20 de ani, nu mai fac 1-2 copii până la 25 de ani, ci se căsătoresc după 30 de ani sau niciodată și au copii după 35 de ani sau deloc. Maternitatea târzie, divorțurile, „patchwork families”, monoparentalitatea, uniunile consensuale hetero sau homosexuale au devenit un fapt divers.
Telecomanda și mouse-ul sunt elementele care dictează transformările mondiale. Metamorfozele cunoașterii au trecut brusc de la galaxia Gutenberg, via galaxia Marconi, intrând brusc în plin vortex digital, asistat de inteligență artificială. Unde se situează românii în tot acest tablou în care, teoretic, totul pare posibil?

Lucian Boia declara pentru Historia că nu ar îndrăzni niciodată să spună că românul e nu-ştiu-cum, că aşa e el şi că e construit să fie aşa. „E cum e din cauza unor evoluţii istorice. E o chestiune de ordin cultural, nu o chestiune de ordin genetic. Nu sunt condiționări date de vreun ADN, sunt culturale. Psihologia asta naţională nu e dată permanent. Românii de azi nu mai seamănă cu românii de la 1800 şi nici măcar cu românii din vremea comunismului. Toate astea sunt urmări ale unor dezvoltări istorice.”
 
De aceea, am invitat istorici, sociologi, filozofi, jurnaliști, antreprenori care să ofere, fiecare din perspectiva sa, o imagine cât mai aproape de adevăr, fără nici un fel de idealizare sau fatalisme care ne-ar putea da târcoale în anul centenarului.

Valentina Rujoiu (foto) - doctor în sociologie, Conf. Univ. Dr. Habil, Prodecan la Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială, Universitatea din Bucureşti:

Suntem în cădere liberă, dar avem aripi să ne salvăm

Schimbarea majoră de paradigmă în comportamentul românilor, în acest secol plin de transformări uluitoare, este reprezentată de percepţia valorilor. O să spuneţi că e un curent mondial. În România, consider că acest aspect este simţit şi trăit diferit din perspectiva modului în care tradiţionalul a fuzionat cu modernul. Impropriu spus fuzionat, pentru că este artificial utilizat acest concept. În perioada ultimilor 25 de ani, se simte o scindare uriaşă între tradiţional şi modern. E un real clivaj care devine, pe alocuri, greu de suportat pentru cei care sunt adepţii tradiţionalului şi, totodată, nu resping modernismul şi îi înţeleg rostul. Altfel spus, este dificil de gestionat de cei care, culmea, au o capacitate de adaptare peste medie. De cei care sunt profund naţionalişti şi respectă specificitatea fiecărei etnii, rase sau popor. De cei care conştientizează aspectele pozitive ale globalizării, dar nu vor accepta uniformizarea, ştanţarea, conceptul de „familie socială regională sau mondială”. Cei care acceptă noul „model fuzional” sunt cei care nu se raportează realist la dinamica socială sau pun accentul pe aspectele care vizează binele propriu, dar fără viziunea integrării într-un context.

Revoluţiile industriale care au precedat revoluţia 4.0 au avut un rol uriaş şi au generat efecte majore. Munca fizică depusă de oameni a fost preluată de către maşini şi astfel apare producţia în masă; a scăzut, considerabil, exploatarea animalelor şi au apărut o multitudine de facilităţi digitale. Altfel spus, viaţa oamenilor s-a îmbunătăţit considerabil, iar diviziunea socială a rolurilor în funcţie de gen începe să se estompeze. Am făcut un rezumat necesar pentru a argumenta cum percep revoluţia actuală, cunoscută şi sub numele de revoluţia „sistemelor cyber-fizice”. Revoluţia 4.0 are ca rezultat spulberarea graniţelor dintre dimensiunea fizică, biologică şi cea digitală. În acest tip de revoluţie, imposibilul devine posibil și sunt multe argumente că, datorită tehnologiei, fizica cuantică va putea fi înţeleasă de către omul de rând. Ştiinţa va fuziona cu religia şi se va demonstra, palpabil, celebra frază: „nimic nu se pierde, totul se transformă”. Unde ne situăm noi? Nu pot să vă ofer un răspuns precis pentru că este riscant. Afirm însă, cu certitudine, că România are şi va avea un cuvânt greu de spus în acestă revoluţie. Argumentele sunt cuantificabile: copiii geniali care s-au născut şi se nasc, numărul impresionat de medalii de aur obţinute de către copiii români la olimpiadele internaţionale, invenţiile extraordinare ale colectivelor de profesori şi studenţi din centrele universitare şi din liceele de elită. Avem materie cenuşie de excepţie. Cu riscul de a hiperboliza, suntem un popor genial, cu oameni care au o inteligenţă peste medie, extrem de adaptabili. Sunt excepţiile care confirmă vulnerabilitatea extremă a naţiunii.

Din acest motiv, devin dihotomică, revoltată, dezgustată; în momentul în care tot acest potenţial uriaş pe care îl are acestă naţiune este sufocat într-o manieră extrem de silenţioasă, sadică şi, da, perversă! Totul se poate modifica fulgerător. Acum consider că suntem în cădere liberă. Avem apripi ca să ne salvăm, însă majoritatea românilor nu ştie să le folosească (argumentele sunt situaţia în care se află sistemul de învățământ, cel de sănătate, de protecţie socială). Este un mecanism de adaptare; se spune că fiinţa umană își foloseşte aproximativ 10% din capacitatea creierului; exact aici ne situam şi noi, în cei 10%. Starea actuală a unui popor o poţi evalua, la o primă vedere, în funcţie de o serie de indicatori: cum se raportează, prin politicile sociale şi serviciile publice, la grupurile sociale vulnerabile: copiii proveniţi din familii care se confruntă cu riscuri majore, familiile monoparentale, vârstnicii, bolnavii, victimele violenţei domestice. Sunt domeniile-cheie în care, dacă nu există strategii sociale, economice şi politice coerente şi adaptate contextului, totul devine o loterie. Atât timp cât educaţia şi sănătatea vor fi subfinanţate, să nu ne mai mirăm de prezenţa mediocrităţii şi a mimetismului în poziţiile-cheie.
În România, leadershipul feminin este subreprezentat. Funcţiile de conducere sunt, în continuare, deţinute de bărbaţi. Femeile care acced în poziţii de conducere fac parte din rândul celor recunoscute ca fiind competente din punct de vedere profesional şi au în structura de personalitate trăsături care le recomandă pentru astfel de responsabilităţi sau fac parte din rândul acelor femei care sunt susţinute de către cine trebuie. Adică de către bărbaţii care deţin puterea. Cele care fac parte din prima categorie sunt respectate la locul de muncă pentru că întrunesc acele calităţi cu ajutorul cărora contribuie la dezvoltarea instituţiei/companiei. Cele care fac parte din categoria a doua nu sunt lideri, ci doar simple „şefe” care execută sarcini/ordine. Femeile-lider din prima categorie le pot deranja pe acele persoane care sunt tributare unor mentalități tradiţionale/patriarhale. Cele din a doua categorie îi/le deranjează pe cei/cele care îşi doresc, la rândul lor, „susţinere”.

Dacă ne referim la percepţia pe care o are societatea românească despre femeile-lider din perspectiva relaţiilor interumane, am constatat că femeile care fac parte din prima categorie sunt percepute ca fiind carieriste, femei puternice, asumate, respectate în familie şi în comunitate. Despre ele întotdeauna vor exista întrebări de genul: e căsătorită, are copii, a divorţat, câte relaţii a avut etc., iar răspunsurile de tipul DA sau NU pot deveni adevărate stigmate cu rol anticipativ: „Normal, când să aibă timp de familie?”
Dacă discutăm despre „şefe”, percepţia îmbracă un caracter moralizator: „Are moravuri uşoare”. Concluzia: în România încă persistă socializarea în funcţie de gen, se încurajează modelul de tip „creier roz” şi „creier bleu”. Principiile patriarhale nu pot fi eliminate decât prin educaţie şi cultură.
În ceea ce privește clasificarea generațiilor, în acești o sută de ani, eu, una, fac parte din generaţia Y. Este generaţia care a beneficiat, la maximum, de ceea ce generația X a clădit (cei născuți în intervalul 1966-1976, „cei cu cheia de gât” sau „generaţia de sacrificiu”): este generaţia celor care s-au confruntat cu explozia divorţurilor părinţilor, cu o forţare a socializării secundare, este generaţia care a trebuit să se adapteze rapid şi forţat, astfel încât au rezultat profile de personalitate centrate pe un egoism justificat, pe o investiţie în propriul capital). Generaţia Y a fost caracterizată ca fiind educată, echilibrată, centrată pe intervenţie, cu o creativitate debordantă, cu o stimă de sine realistă, astfel încât sunt cei care nu acceptă să realizeze ceva dacă nu vor înţelege şi nu li se vor aduce argumente raţionale. Este generaţia celor care reuşesc să îmbine raţiunea şi simţirea. Generaţia Z (cei născuţi în intervalul 1995-2012) este generaţia „divergenţilor” sau a extremelor şi a celor foarte diferiţi. Dezvoltarea lor este influenţată decisiv de mediul în care se nasc. Sunt cei expuşi la tehnologie, pe care o integrează în procesul de socializare. Cei care nu beneficiază în familie de influenţa tehnologiei au dificultăţi de integrare socială. Este generaţia care valorifică la maximum clipa şi are o inteligenţă emoţională peste medie. Emoţiile sunt cele care acţionează ca un GPS şi dictează comportamentul. Dacă nu au repere solide, dezvoltă o labilitate emoţională extremă. Este generaţia tinerilor care au acum 23 de ani. Sunt cei care nu cred în promisiuni, ci vor să vadă şi să simtă. Sunt cei care, deşi au un potenţial uriaş, fără susţinerea adulţilor şi fără modele, se pierd. Este generaţia geniilor nerecunoscute pentru că adulţii îi consideră dificili. Practic, adulţii nu sunt învăţaţi să facă faţă şi să înţelegă vortexul emoţional pe care trebuie să îl gestioneze aceşti tineri. Datorită profilului de personalitate al acestor copii a explodat necesitatea cursurilor de creștere a copiilor. Cei născuţi după anii 2010 reprezintă generaţia Alpha sau varianta îmbunătăţită a generaţiei Y. Se preconizează a fi cea mai educată generaţie, care va introduce schimbări majore. Pentru această generaţie, tehnologia va fi un stil de viaţă, o normalitate. În acest context, accentul va cădea pe aspectele materiale. Progresul tehnologiei fiind uriaş, va genera efectul de ştanţare, uniformizare, așadar nu vor reuşi să se afirme decât cei care vor dispune de talent şi de supracalificare. Unde se va situa România? Nici dacă aş fi clarvăzătoare, nu m-aş hazarda să ofer un răspuns. Totul depinde ce ceea ce vom face acum cu „aripile” pe care le avem.

Cât despre evoluția familiei, suntem într-o etapă hibridă. Pe de o parte, familia tradiţională care duce un război de gherilă cu pricipiul: „Şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi” versus întrebarea: „Cum naiba au trăit? De ce nu se oferă răspunsuri?” Pe de altă parte, refuzul vehement al generaţiei Z de a se conforma unor reguli, norme şi principii în care reprezentații ei nu cred. De ce nu cred? Pentru că nu le simt, nu le trăiesc sau, dacă le trăiesc, se confruntă cu efectele negative ale conformării părinţilor lor care s-au „sacrificat” pentru ei. Aceşti tineri nu vor accepta niciun „sacrificiu” în care nu cred pentru că i-a durut foarte tare ceea ce au simţit. Dacă discutăm despre percepţia despre familie a generaţiei Z, răspunsul îl vom afla doar dacă înţelegem generaţia „divergenţilor”.

În ceea ce privește modul în care social media a modelat realitatea actuală, atât la nivel mondial, cât şi în România, presa/media a devenit fie îngerul păzitor al libertăţii de exprimare, fie demonul cu ajutorul căruia se exercită contagiunea emoţională şi se creează premisele favorabile pentru manipulare. Prin urmare, media poate fi atât înger, cât şi demon. Depinde de două ingrediente, care sunt pe cale de dispariţie în societatea actuală: educaţia şi moralitatea. Sunt două ingrediente care exercită, unul aspra altuia, un efect catalizator. Într-o societate în care nu se investeşte în educaţie, media este o bombă cu ceas. Acolo unde accentul va cădea pe educaţie, formare continuă, cultivarea unor standarde etice şi morale, media va fi un reper important care va contribui la procesul decizional şi, cel mai important, la asumarea răspunderii şi responsabilităţii. (Va urma)

Articol preluat din numărul 247/mai 2018 al Revistei CARIERE. Pentru detalii legate de abonare, click aici    

0 comentarii 765 vizualizări

Comentarii

Adăugati comentariu

CAPTCHA
Introduceti codul din imaginea alaturata

Ne dorim ca toate comentariile care au loc pe portalul Cariere sa fie inteligente si interesante. Pentru a ne asigura ca scrieti la obiect, toate mesajele vor fi citite de catre editorii nostri si ar putea fi editate ca sa intruneasca criteriile noastre de claritate, lungime, si relevanta.

Noi cerem sa se respecte urmatoarele.
1. Fara anunturi de vanzare de produse sau servicii. Haideti sa mentinem aceasta zona ad-free.
2. Fara atacuri la persoana. In aceste conversatii dezbatem si criticam idei, nu pe oamenii din spatele lor.
3. Fara postari multimedia. Sunteti liberi sa le mentionati dar nu incercati sa le postati aici.

Toate textele devin proprietatea Cariere in urma publicarii dar editorii nu se fac raspunzatori pentru opiniile pe care le vehiculeaza autorii lor.

 
 
 
 
n/a

Urmărește Revista CARIERE

Abonează-te la newsletter