Actual, Specialist

Arădeanul care a pus steagul României acolo unde n-a ajuns nimeni niciodată

Ionuț Axinescu › Vin, 2017-04-14 09:44
Zsolt Torok – liderul echipei care a urcat „muntele ucigaș” Nanga Parbat, din Himalaya, una dintre cele mai importante realizări din istoria alpinismului românesc – se pregătește de o nouă expediție.
Zsolt Torok

La sfârșitul lui martie, va încerca să ajungă pe Lunag-Ri, vârful pe care niciun alpinist din lume n-a reușit încă să-l escaladeze. „Poate fi unul dintre cele mai grele obiective din toată Himalaya”, spune Zsolt despre muntele înalt de aproape 7.000 de metri, de unde „nu poți să garantezi că te întorci”. După zeci de trasee parcurse, sute de ore petrecute pe pereții munților și mii și zeci de mii de metri urcați în verticale, această expediție va reuni toate experiențele de până acum la un loc. Iar, dacă ascensiunea pe Lunag-Ri va fi un succes, atunci va avea valoarea celei mai însemnate distincții din alpinism: Pioletul de Aur.

OAMENII CARE FENTEAZĂ PLICTISEALA ȘI MEDIOCRITATEA

Arădeanul de 43 de ani și-a descoperit de puști pasiunea pentru alpinism. „Eram copil, iar lumea adulților era plictisitoare pentru mine. Îi vedeam stresați, încruntați și extrem de prefăcuți. Nu erau exemplul pe care voiam să-l urmez”, își amintește Zsolt. Așa că a căutat să se rupă de acea lume care nu-i plăcea deloc. A practicat diverse sporturi când era mic, de la gimnastică până la înot sau atletism, iar ceva mai târziu a descoperit alpinismul.

„Alpiniștii mi s-au părut oameni faini, care au fentat plictiseala, obișnuința și mediocritatea. Oamenii aceia aveau visuri mărețe și luptau pentru ele cu pasiune. Puterea și bărbăția li se reflectau din priviri”, povestește el. Nu voia să intre într-o rutină care să-l țină controlat și sigur, pentru că era convins, încă de mic, că lucrurile importante se întâmplă în afara zonei de confort. Așa că s-a decis că alpiniștii sunt modelele pe care vrea să le urmeze în viață.

Prima expediție serioasă din viața lui a fost parcurgerea Crestei Făgărașului pe timp de iarnă. Ca adolescent abia inițiat în tainele alpinismului, capriciile vremii, anduranța, obstacolele și pericolele traseului au reprezentat provocări reale. Pe atunci, citea despre cuceririle alpiniștilor din întreaga lume și era dispus să creadă că ceea ce face el seamănă cu acele mari expediții. „Făgărașul, cu văile lui glaciare sub picioare, era al nostru. Făgărașul a fost o experiență romantică, dar și primejdioasă”, spune Zsolt.

DE PE CRESTELE ALPILOR PÂNĂ ÎN VÂRFURILE NEEXPLORATE ALE HIMALAYEI

De atunci au urmat zeci de alte aventuri, în toate zonele Pământului. A ajuns în vârful Alpilor, a urcat Anzii Cordilieri, a atins munți „virgini” din lanțul Himalaya și a fost pe K2. În 2004, după 56 de ore, a escaladat Peretele Nordic al Eigerului, înalt de 3.970 de metri, considerat cel mai periculos din „Trilogia Alpilor”.

Momentul acela a însemnat piatra de încercare pentru Zsolt, mai ales că Eigerul este un traseu de referință pentru alpiniștii de top ai planetei. Tot în Alpi, în 2009, a fost cap de coardă al echipei care a urcat Pilierul Walker din Peretele Grandes Jorasses. „În acel moment am simțit că a meritat să învăț și să mă antrenez să devin alpinist”, zice arădeanul.

Unul dintre proiectele sale de suflet a fost „Maratonul Marilor Pereți”, pe care l-a completat în 2011. „A fost expediția care a făcut legătura între cele mai frumoase provocări din epoca de glorie a alpinismului și propria-mi persoană. O experiență de vis: cinci țări alpine, 16.500 de metri parcurși în verticale, 16 trasee legendare”, rememorează el. În cadrul acestui proiect a încheiat „Trilogia Alpilor” și, în plus, a parcurs și cele șase fețe nordice ale acestor munți, performanță care reprezintă și-n ziua de azi o carte de vizită serioasă pentru cei consacrați în domeniu.

Printre realizările sale de anvergură se numără Peak 5 și Kyajo Ri, din Himalaya, ambele vârfuri escaladate în 2016. Peak 5, cu o altitudine de 6.421 de metri, a fost atins în premieră mondială de Zsolt Torok, împreună cu coechipierul său, Vlad Căpușan. Cei doi au fost primii alpiniști din lume care au răzbit pe un traseu tehnic, de mare dificultate, din regiunea Makalu și-au ajuns în vârf. Dar ascensiunea lui Peak 5 n-a fost deloc ușoară: Zsolt și Vlad au înfruntat temperaturi de -25 de grade Celsius și un vânt în rafale puternice.

MOMENTUL ÎN CARE S-A CERTAT CU MOARTEA

De altfel vremea potrivnică și capcanele naturii sunt cele mai mari pericole pentru alpiniști. Anual zeci de cățărători își pierd viața în tentativa lor de a cuceri vârfurile munților. În ultimii doi ani doar în expedițiile spre Everest au murit 26 de alpiniști. Cei mai mulți din cauza avalanșelor puternice.

Zsolt Torok a simțit pe pielea lui furia unei asemenea calamități naturale. S-a întâmplat în 2013, în timpul expediției pe Nanga Parbat, muntele de 8.125 de metri pe care l-a cucerit alături de alți patru români. „Din apropierea vârfului, pe versantul Diamir, a plecat o avalanșă care s-a întins pe panta abruptă și pereți circa 4.000 de metri. A măturat totul în calea ei, inclusiv tabăra de bază, care ar trebui să fie cel mai sigur loc de pe tot muntele. Acolo probabilitatea să ajungi la știri este cea mai mică. Eram revoltat împotriva sorții. Mă-ntrebam de ce trebuie să mor acolo, într-un loc care nici măcar nu era periculos”, povestește Zsolt.

Avalanșele mari împing masa de aer cu până la 300 de kilometri pe oră în fața lor, așa că nici măcar nu e obligatoriu să te îngroape în zăpadă. Se petrece totul foarte repede, la fel ca în cazul unei explozii puternice, care te proiectează la sute de metri. Arădeanul își amintește ce-a fost în sufletul lui atunci: „Timp de câteva secunde am zis că s-a terminat totul. Tremuram, de la adrenalină, mă certam cu moartea și strigam tare. Apoi, dintr-odată, intensitatea avalanșei a scăzut. Am rămas în patru labe, în cort, dar cortul era sfâșiat”.
L-a apucat râsu’-plânsu’, iar primul lucru pe care l-a făcut a fost s-o sune pe soția lui. „Voiam să împărtășesc cu ea sentimentul acela că am renăscut”, spune el.

Oamenii slabi nu-și permit să fie sensibili

Probabil că mulți ar fi renunțat la pasiunea aceasta riscantă după un asemenea episod. Nu e cazul lui Zsolt, care spune că pe munte nu există înșelăciune și că acolo gheața, zăpada şi stâncile sunt la ele acasă. „Omul nu are decât să se folosească de inteligență ca să supraviețuiască și să-și atingă scopul. Dacă renunți, ai renunțat la o parte din tine, și asta nu e ușor de digerat. Să abandonezi e simplu, mai greu e să continui până în vârf.”

Din punctul lui de vedere, nu poți să fii alpinist, să te cațări și să înduri dificultățile inerente de pe munte, dacă nu ai anumite calități. Cele mai importante sunt sensibilitatea, dorința și răspunsul la angajament, cel care te motivează să continui până la capăt, chiar și când ești obosit și totul pare împotriva ta. „Dar în primul rând e sensibilitatea. Ea este privilegiul oamenilor puternici. Fără ea, am fi doar niște tehnicieni ai verticalelor. Atunci când te cațări, iubești stânca, mișcarea și corpul tău, care se modelează după o coregrafie în culise gigantice. Oamenii slabi nu-și permit să fie sensibili”, explică arădeanul.

De asemenea, perseverența, disciplina sportivă și, nu în ultimul rând, curajul sunt competențe obligatorii pentru alpinismul de performanță. „Perseverența îți oferă, în timp, posibilitatea de a-ți atinge țelurile, disciplina te ajută să depășești obstacolele pas cu pas, iar curajul înseamnă stăpânire de sine. Nu trebuie confundat cu inconștiența; omul curajos nu e iresponsabil, știe exact ce poate să facă și ce are de făcut.”

CUM SE PREGĂTEȘTE PENTRU O EXPEDIȚIE

Primul pas înaintea unei ascensiuni cu miză mare este să-și aleagă coechipierii, oameni alături de care escaladează muntele și care, pe durata expediției, îi devin mai mult decât prieteni. „Coechipierii sunt ca o familie. Ei pot face diferența între succes și eșec, dar și între viață și moarte. Nu de puține ori admirația pentru personalitatea și caracterul colegului este cea care te motivează. Dai totul din tine, poate chiar și mai mult”, spune Zsolt.

Dar antrenamentele rămân partea cea mai solicitantă, asta dacă țintești spre performanță și nu privești alpinismul doar ca pe un hobby. În mare, pregătirile sunt standard și repetitive, atât fizice, cât și mentale. Toate acestea reprezintă, până la urmă, descompunerea pe secțiuni a unui traseu: exersarea mișcărilor și introducerea datelor în sistemul de gândire. Zsolt pune accent pe pregătirea mentală, pentru că, zice el, antrenamentul fizic îl aduce pe om într-o anumită stare, care poate fi suplimentată numai prin meditație. „De preferat e să lucrezi la capitolele la care stai mai slab, evident, dar pregătirea mentală este esențială. Dacă nu vezi filmul acela care se termină frumos, nu are rost să te mai duci, e doar o încercare sinucigașă. Pe deasupra, și costisitoare.”

Rucsacul, care de cele mai multe ori e înlocuit cu un bagaj mare în care trebuie să încapă tot ce are un om nevoie timp de două luni, e un alt element esențial pentru orice alpinist. Sau, cum îl numește Zsolt, „kitul de supraviețuire al omului modern care ajunge în locuri ascunse de civilizație”. Pentru o expediție lungă, pregătirea acestui bagaj durează și o săptămână. De obicei, el nu cântărește mai mult de 60 de kilograme, adică puțin sub greutatea unui om mai atletic, și acolo sunt băgate hainele, așternuturile, cortul, echipamentul tehnic, aparatura electronică și mâncarea. „Practic, civilizația și confortul tău sunt îndesate într-un bagaj care va ajunge prăfuit, ud, strivit sau răsturnat”, remarcă alpinistul român.

MENIUL UNUI ALPINIST DE PERFORMANȚĂ

Zsolt recunoaște că alimentația este importantă pentru un alpinist, dar nu ține nicio dietă specială înainte să urce pe munte, pentru că asociază dieta cu oamenii bolnavi. Spune că omul trebuie să se bucure de mâncare. „Sunt mai de modă veche. Aș lua-o razna dacă ar trebui să mănânc științific. Nu mănânc nimic din ceea ce nu consider gustos și savurez ce-mi place, fie că e sănătos sau nu. Pentru mine, mâncarea nu înseamnă susținerea corpului cu alimente care se transformă în combustibil și energie.”

În schimb, pe munte e mai greu să ai un meniu complex. De obicei acolo te rezumi la minimum și trăiești din resurse. În taberele de altitudine, mâncarea nu e nici bogată, nici proaspătă, în plus, din cauza lipsei de oxigen, organele nu funcționează cum trebuie, deci digestia e mai complicată. De nevoie, apar și inovații neașteptate: „La ultima expediție, colegul Vlad Căpușan a descoperit mâncarea pentru bebeluși. Era foarte gustoasă, dar nu ne ținea prea mult”, povestește Zsolt.

Totuși, există și momente speciale. Spre exemplu, când a mâncat slănină și salam la o altitudine de 7.400 de metri: „Atunci a fost sărbătoare. Dacă oamenii se bucură de mâncare, atunci sunt binedispuși și cățăratul merge bine”.

IUBIREA DIN VÂRF DE MUNTE

Chiar dacă alpinismul îi solicită aproape tot timpul, Zsolt a găsit vreme să se implice în activități civice, alături de Agent Green, organizație neguvernamentală care luptă împotriva exploatării pădurilor din România. Datorită imaginii pe care a dobândit-o ca alpinist, simte că poate face mai mult decât să semneze o petiție: „Pot să trag un semnal de alarmă și să fac mai mulţi oameni atenți în această privință, pentru binele României”. Printre numeroasele proiecte la care a luat parte se numără și „Oaza Mureșului”, o inițiativă personală pentru ecologizarea malului râului Mureș.

Altfel arădeanul admite că a renunțat la destule lucruri în viață pentru marea sa iubire, alpinismul. Inclusiv la confort, bani, statut social, familie sau relații. „Nu o spun nici cu ușurință, nici cu mândrie. Oamenii înțeleg cu greu ce faci și contabilizează doar minusurile. Eu nu am reușit să mă formez după chipul și asemănarea fetelor la care am renunțat (sau care au renunțat la mine).”

Dar nu-i pare rău. Știe că, dacă ar fi procedat altfel, n-ar fi fost la fel de fericit cu el însuși. Iar fericirea supremă Zsolt o găsește doar în vârful muntelui. Odată ajuns acolo, nu mai resimte oboseala, se eliberează total și simte că Pământul e al lui; că a construit o scară între el și cer. „Acolo simt iubire, adică împlinire sufletească, armonie, contopire cu ce te înconjoară. E singurul loc unde poți simți nelimitat, neestompat, nebruiat.”

Articol preluat din numărul 235/februarie 2017 al Revistei CARIERE. Pentru detalii legate de abonare, click aici.

0 comentarii 1499 vizualizări

Comentarii

Adăugati comentariu

CAPTCHA
Introduceti codul din imaginea alaturata

Ne dorim ca toate comentariile care au loc pe portalul Cariere sa fie inteligente si interesante. Pentru a ne asigura ca scrieti la obiect, toate mesajele vor fi citite de catre editorii nostri si ar putea fi editate ca sa intruneasca criteriile noastre de claritate, lungime, si relevanta.

Noi cerem sa se respecte urmatoarele.
1. Fara anunturi de vanzare de produse sau servicii. Haideti sa mentinem aceasta zona ad-free.
2. Fara atacuri la persoana. In aceste conversatii dezbatem si criticam idei, nu pe oamenii din spatele lor.
3. Fara postari multimedia. Sunteti liberi sa le mentionati dar nu incercati sa le postati aici.

Toate textele devin proprietatea Cariere in urma publicarii dar editorii nu se fac raspunzatori pentru opiniile pe care le vehiculeaza autorii lor.

 
 
 
 
n/a

Urmărește Revista CARIERE

Abonează-te la newsletter