Neagu Djuvara - O viata sub semnul miracolului

Neagu Djuvara

Neagu Djuvara s-a nascut la Bucuresti, in 1916, in toiul Primului Razboi Mondial. Cand avea doar un an, tatal sau a decis ca sotia, impreuna cu cei doi copii, sa plece in Franta. Dar, la vremea aceea, drumul spre vest trecea prin Rusia. Asa se face ca 7 noiembrie 1917, data preluarii puterii de catre bolsevici, i-a prins chiar la Petrograd. A fost cat pe-aci sa nu mai poata parasi Rusia.

Pornesc de la definitia pe care o dati "istoriei" (o incercare de a relata si a intelege ceva uman din trecut, pornind de la realitatea prezenta) si va intreb: Ce putem sau ce trebuie sa intelegem din "istoria" dv.?

Prima remarca pe care o fac este ca nici una dintre implinirile mele nu a venit din initiativa mea. Eu am avut noroace.

Drumul cel mai scurt catre Paris, desi pare ciudat acum, era Rusia, Scandinavia, Anglia, Franta. Acesta a fost primul miracol din viata mea, ca am putut iesi din Rusia chiar in ziua marii revolutii... Dupa doctoratul in drept de la Sorbona, am revenit in tara in 1940 ca sa-mi indeplinesc serviciul militar. Cu numai cateva luni de instructie facute, am fost trimisi pe front. Am ajuns in Rusia, pana la Odessa unde am fost ranit usor. A urmat spitalizarea, perioada de refacere... Au mai trecut doi ani de activitate ca ofiter. Si, desi obiectivul meu era sa devin profesor universitar, am ajuns in diplomatie.

Cum asa?

Intamplator. M-au sfatuit niste prieteni sa particip la primul concurs care se organiza pentru intrarea in Ministerul de Externe. Colonelul, care nu ma putea suferi fara sa stiu de ce, mi-a dat concediu cele doua zile de Pasti sa ma pregatesc pentru concurs. Intamplarea face ca am trecut cu bine aceasta proba, am fost admis al treilea. Prietenul care ma indemnase sa concurez lucra la Directiunea Cifrului si Cabinetului, singura din minister care avea dreptul sa demobilizeze militari. Astfel, fara ca eu sa cer asta, m-am trezit chemat la minister, in primavara lui 1943. Asa am inceput o prima cariera in diplomatie, fara vocatie. Si nu glumesc deloc! In familia mea, fusesera mai multi diplomati: bunicul meu era diplomat de cariera, fratele tatalui meu la fel, fratele bunicului fusese ministru de externe, un unchi - Mircea Djuvara - era consilier juridic in guvern... Deci, cunosteam ambianta externa, dar nu acceptam ideea sa fac si eu acelasi lucru. Nu aveam chemare pentru asta. Eu vroiam sa continuu sa studiez, sa fac alte doctorate...

Dupa cum am mai spus, chiar intrarea mea la Ministerul de externe a fost o intamplare. Daca nevasta mea nu l-ar fi intalnit pe Camil Demetrescu pe Calea Victoriei, eu nici n-as fi stiut de acel concurs. Daca el nu m-ar fi scos de la regiment ca sa ma bage in minister la Directiunea Cifrului si a Cabinetului, eu as fi continuat sa fiu militar inca doi - trei ani sau, cine stie, poate as fi fost luat prizonier in Rusia. Pentru ca si acesta a fost un noroc: intrand in Ministerul de externe, n-am mai apucat partea a doua a razboiului, care a fost crunta.

Tot la capitolul "intamplari fericite" se inscrie si faptul ca exact pe 23 august 1944 am fost trimis la Stockholm in calitate de curier diplomatic, in legatura cu negocierile de pace cu Uniunea Sovietica.

Viata dv. intreaga poate fi pusa sub semnul fugii de comunism: era sa va prinda odata atunci, in 1917, dar ati prins ultimul tren spre Helsinki, era sa va ajunga din urma in Romania, la 23 august 1944, si iarasi ati prins ultima iesire posibila catre Stockholm. Dupa cei trei ani in Suedia, ati refuzat chemarea in tara si ati decis sa va stabiliti in Franta. V-ati dedicat urmatorii 14 ani in exclusivitate problemelor emigratiei romanesti, cu speranta revenirii in tara.

Noi am trait cu frica izbucnirii unui al treilea razboi mondial. Frica era in acelasi timp si un fel de speranta ca se vor schimba lucrurile si in Romania. In acei 14 ani am facut lucruri foarte diferite. Am inceput cu ajutorarea refugiatilor. In al patrulea an, am fost angajat intr-un organism international IRO, o ramura a ONU. Misiunea noastra era sa incercam sa plasam emigrantii romani in SUA, Canada, Australia sau chiar in Argentina. A fost un chin: multa birocratie, plus povara miilor de povesti ale oamenilor pe care nu puteam sa-i ajut destul... Nu mi-au placut deloc acesti ani de "asistentiat". Apoi, am devenit seful spionajului roman in serviciile speciale franceze si americane, in numele Comitetului National Roman de la New York, creat de Regele Mihai. Este perioada cea mai trista din viata mea, fiindca nu eram deloc convins ca fac bine. De pilda, ii am pe constiinta pe parasutistii pe care i-am trimis in Romania si care au cazut... Bineinteles ca oricum s-ar fi intamplat asta, dar... Dupa aceea, am izbutit sa plec la Radio Europa Libera. Era destul de pasionant, dar nu mai eram chiar asa de liberi sa spunem ce vrem. Se intampla imediat dupa Revolutia din Ungaria, din 1956. Nu mi-a placut treaba pe care o faceam acolo. Daca m-ar fi facut director, poate ca as fi ramas, din ambitie. Dar ca simplu scrib...

Sa inteleg ca va place sa conduceti?

Da. Dar nu mi s-a dat prilejul. Si armata mi-a placut, toata lumea ma credea ofiter de cariera.

In perioada africana v-ati dat si doctoratul la Sorbona. A fost o perioada benefica din punct de vedere intelectual?

Tot ce mi s-a petrecut bine in viata a venit din intamplari si initiative externe. Inclusiv plecarea mea in Africa a inceput cu propunerea unui medic francez adresata sotiei mele de a face o scoala de infirmiere in Ciad. Pentru ca ea s-a intrebat atunci ce rol ar putea juca barbatul ei (fost diplomat roman, cum eram eu la acea ora) in aceasta poveste, lucrurile au ramas in suspensie. Dar peste doi ani, cand in Niger a fost nevoie de un diplomat independent care sa organizeze viitorul Minister de externe, medicul acela si-a amintit de mine. Nici macar nu ma cunostea...

Lucrurile nu mai mergeau prea bine cu sotia mea. Ea a hotarat sa nu ma insoteasca in Africa, desi eu imi doream asta. Am fost foarte intristat de hotararea ei, dar cu timpul m-am linistit. In fond, singuratatea mi-a priit. Primii zece ani, am redactat aceasta carte pe care eu o cred valabila, tradusa in romaneste cu titlul de "Civilizatii si tipare istorice" - teza mea de filosofie speculativa a istoriei. Am scris-o acolo, in Africa, pe niste calduri infioratoare. Timp de sase luni pe an, afara erau intre 40 si 47 de grade. Iar in salonul unde lucram, erau 36 de grade pentru ca nu-mi permiteam sa folosesc aerul conditionat, al carui consum m-ar fi costat un sfert din salariu. Nu
m-am adaptat si nu mi-am insusit nimic din cultura locala. Dar nu din cauza mea, ci a localnicilor. Am incercat sa ma imprietenesc cu cei care mi se pareau cei mai simpatici, dar ei au manifestat permanent un fel de rezerva pe care le-am respectat-o. M-am straduit sa gasesc o explicatie: viata lor europeana se rezuma la orele de birou. In rest, vroiau sa fie lasati in pace, cu obiceiurile, mancarea si femeile lor.

Ce se intampla cu familia dv. in tot acest timp?

Sotia mea a venit doar de doua ori in Africa: o data pentru o luna ca sa vada cum stau lucrurile pe acolo si a doua oara la nunta Domnicai, fiica noastra, care se marita cu un diplomat american. "Obiceiurile bune" se pastreaza din generatie in generatie. Si ea este despartita de sotul ei de vreo 25 de ani, fara sa fi divortat. Fiica ei, Sandra - liantul familiei noastre - este stabilita acum in SUA, unde este casatorita, intamplator, cu un roman. E uimitor: de unde nepoata mea este un sfert romanca, un sfert frantuzoaica si jumatate americanca, stranepoata mea, Zoe Popovici, este cinci optimi romanca!