Mircea Cartarescu – „Copilul teribil” al literaturii romanesti contemporane

Poza 1 din 2

Poza 2 din 2

Urmarindu-va parcursul citadin, am descoperit ca ne-am calcat adesea pe urme: Stefan cel Mare, Colentina, Nada Florilor... Daca as fi stiut, poate as fi pretuit mai mult ritmul tramvaiului patru si slujbele de la Sf. Dumitru. Mai mult chiar, daca as fi stiut ca va exista un interviu astazi, as fi inceput sa-mi pregatesc intrebarile inca de pe vremea cand eram colegi de Cantemir, lucru pe care il ignoram la vremea aceea...

Revista Cariere: Va propun asadar sa incepem de acolo, de la adolescentul Mircea Cartarescu. Cat de clar va era la absolvirea liceului ca veti deveni scriitor?

Mircea Cartarescu: Era foarte departe acest gand. Pentru mine, sa fiu scriitor in sensul profesionist al cuvantului, sa public carti sau orice fel de literatura era complet utopic. Nu-mi doream asta si nici nu credeam ca e posibil. Mi-aduc aminte ca in anul doi de facultate, cand am citit prima data la cenaclul lui Nicolae Manolescu, i-am spus ca nu ma intereseaza sa public si ca vreau sa scriu numai pentru mine. In liceu, cu atat mai putin ma gindeam la o cariera de scriitor. De fapt, eram si am ramas foarte copil, spre bucuria mea, cateva decenii bune inca. Abia acum dau semne ca trec spre adolescenta, mental vorbind. Eram un copil foarte timid, foarte speriat, nesociabil, care traia numai intre carti, numai din lecturi. Un copil care ii considera ca singuri prieteni ai lui pe Kafka, pe Musil, pe Max Blecher si care realmente nu avea nici un contact social. In clasa a XII-a de liceu eram aproape un schizoid.

Si atunci, de unde decizia de a face Literele?

Scriind foarte mult pentru mine, mi-am exersat mana si am reusit sa iau premiul intai pe tara la Olimpiada de Literatura, in 1974, cand am terminat liceul. Asta m-a pus pe ganduri si asa am ajuns sa dau la Litere, mai ales ca facusem sectia uman, nu aveam nici o legatura cu matematica, cu fizica. Asa ca, de fapt, optiunile mele erau foarte inguste. Si m-am gandit ca, de vreme ce-mi place literatura, poezia si proza, mai mult decat sociologia sau filosofia, locul meu era la Litere.

Poezia a fost prima forma de manifestare a talentului dv. literar...

Eu am scris poezie in mod natural, de la inceputul liceului. Cenaclul liceului a fost locul unde mi-am lamurit putin ideile despre literatura si despre poezie. Acolo, aproape toata lumea scria poezie, asa ca am facut si eu la fel. Am inceput sa simt ca pot sa fac un lucru profesionist abia din al doilea an de facultate. Primele mele poeme serioase, adica cele care puteau intra intr-un volum de versuri, dateaza de prin 1978. De atunci si pana in 1980, am scris cateva grupaje, in directii foarte diverse, pe care le-am adunat in prima mea carte.

Primul volum publicat „Faruri, vitrine, diamante” a fost premiat in 1980 de Uniunea Scriitorilor, ceea ce a insemnat o buna premisa pentru un debut de cariera. A contat recunoasterea din aceasta perspectiva?

Pentru mine, totul era deja stabilit. Ajuns in facultate si luand contact cu colegii mei care scriau literatura, viitorii optzecisti, n-am mai avut nici o indoiala. Singura mea problema a fost sa ajung vizibil intre ei. Competitia din acei ani, din facultate si inca vreo doi ani dupa, a fost mai dura decat oricand. Nu-mi amintesc o alta perioada in care sa fi simtit atat de trepidant tensiunea, competitia si emulatia dintre noi. Fiecare vroia sa fie cel mai bun. Cand unul dintre noi citea un poem foarte bun, care placea tuturor, ne duceam acasa montati sa scriem unul si mai bun. Tin minte ca faceam si o gluma: cand ne aparea cate o carte de versuri, ii atasam de un firisor o lama de ras pentru ca prietenii nostri sa-si taie venele de disperare.

Cat cinism!

Eram foarte competitivi. Iar profesorii nostri, Nicolae Manolescu sau Ovid S. Crohmalniceanu, ne incurajau, spre binele nostru.