Marie-Rose Mociornita: Atitudine si speranta

Marie Rose Mociornita

Viata dv. are doua puncte nodale despre care as vrea sa-mi vorbiti: cel al plecarii din tara si cel al revenirii. Cand ati plecat, de ce si ce varsta aveati atunci?

Am plecat de aici in anii '70. Eram copil. Tatal meu a fost detinut politic, iar mama a fost obligata sa se mute din casa noastra de pe strada Paris intr-un pod, pe langa Cismigiu, unde m-am nascut si eu. Tata a iesit din inchisoare in 1954, a fost inchis 7 ani. A gasit-o pe mama intr-o saracie lucie. S-au apucat sa-si ia viata de la capat. In perioada cat tata a fost inchis, mama a fost nevoita sa divorteze, ca sa poata lucra, fiind artist plastic. Mama imi povesteste ca atunci cand s-au despartit ea era foarte cocheta, eleganta si frumoasa, iar tata era un baiat "glamorous", cele mai frumoase masini, o echipa de fotbal... A revenit din inchisoare intr-o dimineata, la ora patru, fara sa-si anunte intoarcerea. A sunat la usa casei: era ras in cap, foarte slab, numai piele si oase, galben pentru ca facuse de doua ori hepatita, cu urme ale batailor pe tot corpul. Cand i-a deschis, mama era intr-o camasa veche de noapte, zdrente toata, pe care o salvase la momentul mutarii fortate. S-au uitat unul la altul si nu se recunosteau: "Tu esti, Ionel?", "Tu esti, Rosetta?" Mi se pare foarte romantica povestea. Au reinceput viata, impreuna cu bunicul meu din partea mamei - Octavian Furlugeanu - care la randul lui fusese inchis.

In acest context v-ati nascut?

Tata a intrat ca muncitor intr-o fabrica. Au ramas divortati inca multi ani, mama se numea Furlugeanu, tata - Mociornita. Asa ca eu sunt putin copil nelegitim, daca vreti! Mama facea piele repusata pentru Fondul Plastic: mape de birou pentru directorii de fabrici si cooperative agricole. Incepea sa invete sa picteze icoane, viitoarea ei cariera. Dupa un timp, s-au gandit ca singurul lucru care le ramane de facut ca sa-si afirme existenta si spiritul este sa aiba un copil. In timpul sarcinii, mama s-a imbolnavit. A trebuit sa nasca la 7 luni. Nu voia sa o primeasca nici un spital. Lumea stia cine e tata, un Mociornita. Eram personae non-gratae. (Pana prin anii '70, verii mei nu au putut face facultatea, de exemplu. Bunicul meu aparea si el in cartile de istorie ca mare exploatator). Au dus-o la un spital departe. Doctorii au estimat ca doar mama avea sanse sa supravietuiasca. M-au pus deoparte - un kilogram si opt sute de grame de carne - si s-au concentrat asupra ei. La un moment dat, doctorul a remarcat ca respiram inca. Nu stiu ce au facut, dar m-au tinut in viata... M-au dus acasa. Le-a fost foarte greu, mai ales ca eram atat de mica.

Din ce traiati, de fapt?

Din munca de la Fondul Plastic a mamei. Se ducea cu trenul prin toata tara si lua comenzi de la diverse institutii. Fiind o femeie foarte frumoasa, ii mai vrajea pe directorii de care v-am vorbit mai devreme. Tata m-a crescut. In casa despre care va vorbesc nu aveam bucatarie, doar o baie. Puneam o bucata de lemn pe cada si devenea masa. Ori taia cineva legume, ori facea cineva baie. Cu toate acestea, prin acea casa au trecut oameni de o calitate exceptionala, si umana si spirituala. Veneau colegi de-ai lui tata, care ne aduceau de mancare...

Ati cunoscut de mica gustul solidaritatii umane?

Am avut privilegiul sa cunosc multe persoane de inima. Nu uitati: casa noastra era in permanenta supravegheata. Periculosi nu puteam fi, nu aveam nici o putere, dar pentru ca acest sistem sa functioneze in forma lui de control, trebuia sa-si creeze niste situatii care sa-i justifice existenta. De trei-patru ori pe saptamana venea cineva sa vorbeasca cu vecinii, sa intrebe cine a mai venit la noi, cat a stat... Lucruri care nu faceau decat sa ne tensioneze continuu. Stiam ca suntem permanent in pericol, nu stiam exact de ce natura era el. Desi conditiile erau mizere, mama a insistat sa am profesor de germana, de franceza, de pian si bona. Totul platit din curelusele facute de ea. Nu stia cum o sa supravietuim de la o luna la alta. Dar erau niste ramasite in sistemul ei de valori la care nu putea renunta. Nu din snobism, ci pentru ca stia ca singurele lucruri pe care un om le poate lua cu el sunt educatia si cultura. Ganditi-va: noi intr-o noapte am pierdut toate obiectele palpabile, nu ne-au ramas decat caracterul si bogatia interioara.

Cati ani a durat viata dv. in aceste coordonate?

Mama reusea de-acum sa-si vanda foarte bine icoanele in strainatate, prin Fondul Plastic. Se organizau expozitii in Franta si in Germania, cu aceasta tematica. Datorita sarmului ei si al destinului, pana la urma, a reusit sa obtina un pasaport pentru a fi prezenta la una dintre expozitiile ei organizate la Frankfurt. Cel de la pasapoarte i-a spus ca poate scrie "si un copil" pe pasaport. Exact asa a scris. Si acum mai am pasaportul acela. Cand am plecat din Romania aveam 12-13 ani. Am plecat cat mai departe posibil de Europa de Est. Am stat o luna la Frankfurt si apoi ne-am dus in Montreal.

Va astepta cineva acolo, cunosteati pe cineva?

Un prieten de-al mamei care ne-a platit chiria pe o luna. Mama a inceput sa lucreze ca profesoara intr-un cartier marginas al Montrealului, preda cursuri de arta. Pe tata nu l-am vazut trei ani, pentru ca nu avea voie sa paraseasca Romania. Treptat, mama a putut sa-si expuna icoanele. Oamenii de acolo au fost receptivi la forma aceasta de arta. A fost norocul ei. A avut clienti exceptionali: primul ministru al Canadei, primarul Quebecului, cel al Motrealului etc. Prin clientii ei, cu interventii la nivel inalt, am reusit sa-l aducem si pe tata acolo. El a ramas destul de marcat. Nu cred ca a fost vreodata fericit in Canada. Dar nici n-ar fi putut ramane in Romania.