Role model

Mariana Nicolesco: talent si daruire de exceptie pe altarul artei

Rodica Nicolae › Joi, 2004-05-20 00:00

Nu voi incerca sa gasesc superlative inca nefolosite pentru a descrie personalitatea unicei Mariana Nicolesco. Palmaresul sau artistic, stralucitoarele sale roluri si numele compozitorilor, dirijorilor, ale scenelor lumii de care si-a legat destinul, o fac mult mai bine. Ceea ce poate nu reiese din insiruirea lor coplesitoare este pasiunea cu care Mariana Nicolesco traieste fiece clipa, indiferent daca vorbeste, canta, rade sau viseaza. Vad aceasta ardere a clipei ca definitorie pentru succesul carierei sale, in ambele ipostaze: de artist si de formator de artisti.

Mariana Nicolesco

Cum a inceput aceasta minunata poveste care este cariera dv. artistica?

Brasovul a fost primul leagan al formarii mele ca muzician. Inca din prima copilarie eram fascinata de lumea sunetelor care invada casa parinteasca prin acea cutie magica numita radio. La 6 ani, mama, care studiase vioara inainte de nasterea mea, m-a inscris la Scoala de Muzica, pe care am terminat-o la 18 ani cu Concertul pentru vioara de Max Bruch. Intre timp insa imi descoperisem adevarata vocatie, cantul. Ma asezam in fata oglinzii cand eram singura in casa si nu ma putea contraria nimeni, si cantam. Exercitiu pe care-l cred si azi excelent, caci permite constientizarea a ceea ce facem. Ati observat, de pilda, ca in toate salile de balet exista cel putin un perete acoperit de oglinzi, ceea ce i-a permis marelui fotograf Brassai, brasovean si el, asa cum numele sau il indica, si pe care l-am cunoscut la New York, sa surprinda imagini extraordinare la Opera din Paris in timpul repetitiilor "soriceilor", adica a micilor balerini si balerine, ca si a celor mari. Fotografiile sale au devenit clasice.

Dar sa revenim la vioara...

Eram intr-un rand la Gstaad, in Elvetia, cu Yehudi Menuhin care repeta pentru concertul din aceeasi seara si lucrurile nu mergeau asa cum ar fi dorit. "Ce faci in asemenea cazuri?", l-am intrebat. El mi-a raspuns cu multa gratie: "Devin din ce in ce mai mic in fata viorii, pana cand incetul cu incetul lucrurile se schimba in bine. I-am marturisit atunci ca pe cand studiam vioara, dupa orele de repetitii, eram epuizata si ca mai ales corzile mele vocale erau extrem de obosite. "Esti nascuta sa canti", mi-a spus el atunci. "Iar corzile tale vocale, chiar daca nu emiteai nici un sunet, lucrau in permanenta. Corzile viorii nu sunt de altfel decat o prelungire a corzilor vocale".

Fapt e ca noi, artistii lirici, suntem intr-o situatie speciala si unica. Instrumentul nostru, vocea, e invizibil. Si nu e format inaintea varstei de 17-18 ani. De aceea, mai mult decat in oricare alt domeniu al artei, in cant, maestrul are un rol esential. Eu am avut o sansa deosebita in aceasta privinta. Impinsa de prietena mea Laura Ungureanu, pianista care traieste azi in Germania, si care avea o incredere de nezdruncinat in vocea si in destinul meu, m-am adresat profesorului Margineanu, care a acceptat sa ma asculte. Nu voi uita niciodata expresia fetei lui cand a inteles calitatea si extinderea vocii mele, si tin sa-i aduc omagiu, pentru ca m-a indrumat sa cant in registrul de mezzosoprana, caci exercitiile in sfera acutelor si a supraacutelor se puteau dovedi riscante pentru o voce atat de tanara pe atunci. Am intrat astfel la Conservatorul din Cluj ca mezzosoprana, la clasa profesorului Mircea Breazu, de la care am avut multe de invatat despre mecanismele cantului, daca ma pot exprima astfel. Iar adevarata intalnire pe planul formarii si al devenirii mele a fost cu maestra mea de canto de la Conservatorul Santa Cecilia, la Roma, Jolanda Magnoni. Aceasta personalitate extraordinara se transferase in capitala Italiei de la Conservatorul din Milano, unde nelipsit din anturajul ei era un tanar pianist care avea sa devina un mare dirijor de opera, Riccardo Muti. Fapt e ca Jolanda Magnoni a inteles din prima secunda ca nu eram o mezzosoprana, in adevaratul inteles al cuvantului, desi aveam un considerabil fond de note grave, ci eram o soprana lirica, cu o voce importanta, bogata in toate registrele, care asa cum avea sa se dovedeasca, evolua spre repertoriul rezervat unor voci extrem de rare in zilele noastre, soprano drammatico d'agilita. Aceasta s-ar putea traduce in parte prin soprana dramatica de coloratura ori poate soprana de coloratura dramatica. Exemplele din trecut sunt ilustre, de la Giuditta Pasta la Maria Callas.

Daca nu ati fi castigat acea bursa care v-a deschis portile Conservatorului Santa Cecilia, ce drum va astepta?

Destinul e impenetrabil si nu putem sti ce ne rezerva. Sa ne gandim la Brancusi, de pilda. Daca n-ar fi plecat la Paris, in 1904, devenind ceea ce a devenit, se poate presupune ca la Bucuresti ar fi ramas ceea ce putea fi in contextul local de atunci si anume un epigon al lui Rodin. O spune el insusi atunci cand marturiseste ca in atelierul acestuia, in 1907, era profund nefericit, caci isi dadea seama ca de fapt nu se exprima pe el insusi. Lucra doar "mai repede si mai bine decat ceilalti". Dar personalitatea lui nu era revelata.

Daca destinul nu mi-ar fi rezervat calea pe care am mers si pentru care nu-i voi fi Domnului niciodata indeajuns de recunoscatoare, nu stiu ce s-ar fi intamplat. Cert e ca pana la razboi, artistii lirici romani, calatorind in mare numar in Europa, cantand in teatre mici si mari, parcurgand continentul cu trupe straine, se formau la scoala traditiei italiene mai ales si, indiferent de nivelul lor, mai ridicat sau mai putin ridicat, aveau o legitimitate de netagaduit chiar prin aceasta experienta. Unii dintre ei au ajuns pe culmile gloriei. Nu mai putin de opt opere au fost compuse pentru Hariclea Darclee, unele fiind considerate si azi capodopere ale artei lirice, Tosca de Puccini de pilda. E omagiul suprem pe care un compozitor il poate aduce unui interpret si dovada cea mai sigura din partea teatrelor de opera a increderii in acel interpret, pe umerii caruia sta triumful unui spectacol sau caderea lui.

Anii de dupa razboi i-au rupt pe romani si pe artistii romani de contactul cu lumea, cu viata, cu traditiile, cu marea scoala a cantului, care fiind o arta sacra e in acelasi timp o arta populara, in sensul ca toata lumea o intelege, o iubeste, si ca, in principiu toata lumea poate canta. As aminti aici ca un senator a comunicat recent in plina sesiune a Parlamentului italian rezultatul unei anchete asupra preocuparilor, asupra conversatiilor concetatenilor sai, in viata de zi cu zi. S-ar putea sa va surprinda, dar prima dintre acestea este opera. Urmeaza Ferrari. Si doar apoi fotbalul!

De aceasta imensa sursa de inspiratie, de aceasta scoala de maiestrie am fost rupti in comunism. In locul purtatorilor firesti ai acelor traditii care au facut din noi o tara ce a contribuit la gloria artei lirice, ne-am trezit in ansamblu cu o ierarhie de "cadre" didactice promovate de partid. Dezastrul s-a resimtit in timp. Rezultatul acelor ani in care Romania a fost rupta de lume, l-am constatat chiar din momentul in care m-am intors aici, dupa peste doua decenii, in 1991, cand am cantat pentru prima oara in tara natala, la Ateneul Roman, si cand au venit spre mine foarte multi tineri artisti dornici de indrumare, de formare, de afirmare. Apelul lor m-a determinat sa caut sa refac puntile cu lumea, sa readuc aici marile traditii ale artei cantului.

Cum ati decis sa ramaneti in strainatate?

Eram inca pe bancile Conservatorului Santa Cecilia cand castigam Concursul Verdi la Busseto, locul nasterii marelui compozitor, unde a trebuit sa dovedesc si sa dau in scris ca nu cantasem niciodata pana atunci pe scenele lirice, ceea ce nimeni nu vroia sa creada. Numai asa mi-am putut lua premiul. Dar mai ales castigasem Concursul International de Canto Voci Rossiniane organizat de RAI la Milano, cel mai important concurs de canto din lume la acea data. Marele dirijor american Thomas Schippers, care nu se uita niciodata la televizor, dupa cum avea sa-mi spuna el insusi mai tarziu, a urmarit transmisia in direct a Concertului de Gala al Laureatilor acelui mare concurs si m-a invitat sa debutez sub bagheta sa in Statele Unite, cu La Boheme, si apoi la Florenta in La Traviata. Am cerut consulatului roman de la Roma o prelungire de viza de trei luni, care mi-a fost refuzata. Nu aveam alta alegere decat aceea deja trasata de destinul meu artistic. In tara, m-au condamnat in lipsa la cinci ani inchisoare.

1 comentariu 15434 vizualizări

Comentarii

2011-08-10 11:37

MARIN NANU....(MARCEL)

Prieten din copilarie

Sarut mana D-na Mariana.Totul este adevarat...nici nu putea sa fie altfel. Dar multe altele inca nici nu s-au scris,deoarece ,familiile noastre fiind prietene dinainte de ""40"", Doamna Mariana nu are cum a le cunoaste.Doar mama isi mai deapana amintiri din acele vremuri,iar eu am ramas un vechi admirator. Marcel, (yo6anz@yahoo.com)

Adăugati comentariu

CAPTCHA
Introduceti codul din imaginea alaturata

Ne dorim ca toate comentariile care au loc pe portalul Cariere sa fie inteligente si interesante. Pentru a ne asigura ca scrieti la obiect, toate mesajele vor fi citite de catre editorii nostri si ar putea fi editate ca sa intruneasca criteriile noastre de claritate, lungime, si relevanta.

Noi cerem sa se respecte urmatoarele.
1. Fara anunturi de vanzare de produse sau servicii. Haideti sa mentinem aceasta zona ad-free.
2. Fara atacuri la persoana. In aceste conversatii dezbatem si criticam idei, nu pe oamenii din spatele lor.
3. Fara postari multimedia. Sunteti liberi sa le mentionati dar nu incercati sa le postati aici.

Toate textele devin proprietatea Cariere in urma publicarii dar editorii nu se fac raspunzatori pentru opiniile pe care le vehiculeaza autorii lor.