Role model

Emil Hurezeanu - Redescoperirea Arcadiei

Rodica Nicolae › Joi, 2005-09-08 00:00

Cei mai multi dintre noi il stiu drept "vocea" de la Europa Libera. Ultimii si cei mai negri ani ai comunismului. Inchideau bine ferestrele si, printre tiuiturile frecventelor radio, pe unde scurte, cu sonorul dat la minim, il ascultau. Era sentimentul ca nu suntem singuri si speranta ca nu suntem uitati in "colonia penitenciara".

Emil Hurezeanu

Cei mai tineri ii stiu mai degraba chipul. O prezenta destinsa si distinsa, cu jocuri plastice in fraza, viu si proaspat in expresie, curios si elegant. Putin stiu insa ca a scris poezie, ca este master in drept international si ca aparitia bebelusului Luca-Emil in viata sa il intimideaza. Si mai putini inteleg de ce a revenit in tara, dupa 20 de ani de exil. Poate ca sa redescopere Arcadia...

Am remarcat trei repere importante in cariera dv.: drept, poezie si politica. Este un traseu nu tocmai liniar sau previzibil. Cine sunteti, de fapt? Cum va caracterizati acum pornind de la acest triunghi?

Aveti dreptate, acesta este tringhiul in interiorul caruia m-am miscat. De fapt, nu ma simt locuitorul interiorului acestui triunghi, dar am de-a face cu fiecare dintre laturile lui, din exteriorul sau. Ceea ce e si mai interesant! Am studiat dreptul. Se intampla la Cluj in anii '70, intr-o perioada de dezordine a sistemului socialist, in varianta lui romaneasca. Unuia ca mine, care aveam toate datele sa ma indrept spre litere, filosofie sau istorie, dreptul imi asigura un fel de formula de disciplinare a poeziei.

N-a fost o optiune conjuncturala. Ideea ca strunesti cuvintele rationalizand debitul imaginatiei m-a interesat.

In timpul studentiei a avut loc intalnirea cu revista "Echinox"...

Combinatia dintre drept si poezie era naturala pentru mine. In literatura, ca mod de exprimare suplimentara, credeam ca metafora este mai importanta decat enuntul. In schimb, in realitatea in care traiam atunci, mi se parea ca enuntul e mai important decat metafora, care era inteleasa de putina lume. Cred ca rostul generatiei '80 a fost sa regaseasca niste definitii in interiorul frumosului, acceptabile in regim si in situatia de atunci, prin mijloacele literaturii. Or, cineva care se ocupa si de drept si de literatura in acelasi timp e la locul lui acolo.

Dar ati ales metafora! Ea v-a adus bursa Herder.

Am terminat facultatea de drept. Am fost un student bun, dar complet despartit de fondul dreptului. Nu mergeam sa fac cazuistica, sa studiez in biblioteca facultatii de drept din Cluj. Mi-am luat repartitia in functie de criterii extrajuridice, mai degraba literare. Am ales Sebes-Alba. Puteam sa fac naveta, era doar la 50 de km de Sibiu de care ma simteam de nedespartit din tot felul de motive. La Sibiu, era Revista Transilvania, unde aveam prieteni foarte buni: Mircea Ivanescu - unul dintre cei mai mari poeti romani, poetul Ion Mircea si altii. Iar la Cluj, aveam lumea mult mai libera, mai cosmopolita a universitatii unde domnea un spirit cultural, liberal datorat confluentei dintre confesiuni religioase. Clujul avea o universitate foarte aerisita, cu profesori inteligenti, eruditi: Ion Vlad, Mircea Zaciu, Liviu Petrescu etc.

In 1979, v-a aparut volumul de poezie "Lectia de anatomie".

Da, public si scriu la "Echinox" poezie si critica literara. Am jucat si putin teatru: am fost unul dintre fondatorii gruparii "Ars amatoria". Faceam atunci teatru, parodiind sistemul. Din punct de vedere cultural, atunci aveau loc in lume "experimentele terminale". Intr-un fel, un extract de "experiment terminal" in relatie cu realitatea romaneasca exista si la Cluj, in perioada respectiva.

Cand ati fost in cea mai mare masura expus vreunui pericol?

Tot "Echinox-ul" a fost un experiment la limita legalitatii culturale statale. Aparea intr-o mie de exemplare. Redactia revistei era intr-o fosta manastire iezuita din secolul al XV-lea, un fel de hruba. Se facea fara nici o imixtiune ideologica, se difuza artizanal. O trimiteam lui Geo Bogza, Anei Blandiana, lui Ioan Alexandru, in strainatate. La "Echinox", am avut sansa unor mari intalniri, carora daca le ramai fidel iti esti tie insuti recunoscator: Marian Papahagi, Ion Vartic, Ion Pop, Mircea Zaciu si sute de echinoxisti...

Cum ramane cu studiile de drept?

In 1979, cand termin facultatea, imi adun intr-un volum poeziile. "Lectia de anatomie" apare la Editura Dacia din Cluj si ia premiul de debut al Uniunii Scriitorilor in 1980. Intre timp, sunt jurisconsult in zece sate intre Sibiu si Alba Iulia. Dupa un an, sunt facut plecat. La cules, trebuia sa supraveghez taranii, sa nu fure. Erau prezenti acolo procurori, securisti, politisti si eu, juristul de la UJCAP (Uniunea Judeteana a Cooperativelor Agricole de Productie). Nu am prea facut ceea ce mi se cerea. Am preferat sa fac autostopul pe soseaua nationala, in spatiul mioritic dintre Sebes si Sibiu. In acest context, mi se intampla sa ma intalnesc la Sibiu cu un prieten mai vechi, care era directorul centrului de librarii. Imi spune: "Daca te-ai saturat de ciobani si de controlori, vino la mine. Nu pot sa-ti ofer un post de jurist, ci doar de librar". Asa am ajuns sa lucrez la libraria "Mihai Eminescu" din Sibiu, situata pe strada principala, vizavi de un hotel de elita, unde toti prietenii mei veneau sa manance la pranz. Era o lume care se purta de parca traia la Viena inainte de 1914. Fostele mele profesoare vizitau cateodata libraria . Erau uimite de dragostea mea exagerata pentru carte care ma facea sa fiu in fiecare zi acolo si sa stau pana la ora trei. Mimam, jucam teatru. Cum as fi putut sa ma prezint ca fiind librar, dupa ce fusesem un student bun, luasem premii pentru literatura in studentie?!... Paream maniac, un tip care citeste incontinuu in librarie. In fine, n-a tinut mult. In momentul in care am luat premiul Uniunii Scriitorilor, m-am pensionat. Primisem o suma, zece mii de lei, care mi-a dat sansa sa am o jumatate de an de autonomie financiara. In perioada asta, primesc un telefon de la Ana Blandiana, care imi spune ca, in calitate de castigatoare a premiului Herder pe anul respectiv, poate recomanda pentru bursa un tanar scriitor roman. De fapt, ea oferise bursa "Echinox-ului", iar revista hotarase sa mi-o acorde mie. Era un cadou neasteptat. Nu aveam serviciu si deci nu puteam primi pasaport.

Cum v-ati descurcat?

In ianuarie, am trimis o scrisoare la ministerul justitiei in care mi-am expus dorinta de a da concurs pentru a intra in corpul avocatilor. Era greu pentru ca se dadeau examene de doua-trei ori pe an si nu aveau posturi in judetele sau in orasele care puteau fi interesante. S-a intamplat insa sa fiu chemat la acest concurs, mi-am prezentat somajul. In paranteza fie spus, nu era bine sa fii somer in perioada aceea, nici macar pentru ei, pentru institutii. Somajul meu era licit. Am reusit la concurs si am devenit avocat la Medias. La un moment dat, in mai, am primit pasaportul. Era o problema de prestigiu pentru sistem sa dea drumul oamenilor in asemenea circumstante. Premiul Herder era oferit anual de un magnat al granelor din Germania, Alfred Topfer. Din Romania, mai fusesera premiati Arghezi, Eugen Barbu, Anatol Vieru. Am plecat la Viena la ceremonia de decernare a premiilor si a burselor, m-am intors in tara si mi-am vazut de treaba ca avocat, despartind chelneri de chelneri, aparand muncitori fruntasi care furau curent electric de la intreprinderea "Emailul Rosu", divorturi, crime, hotii.

A urmat o vara de asteptare a pasaportului pentru bursa. Multi mi-au spus ca-mi ratasem sansa intorcandu-ma de la ceremonia de premiere. Nu eram un opozant, dar faceam parte dintr-o "pegra" culturalist-carcotasa din perspectiva autoritatii statului comunist. N-au vrut sa-mi dea pasaportul de prima oara. Abia a doua sau a treia oara am reusit. Incepea stagiul la Viena in octombrie. Am plecat pe 1 noiembrie 1982.

Era premeditata ramanerea acolo?

Era premeditata despartirea de acest sistem, intr-un fel sau altul. N-am facut drama majoritatii romanilor ramanand in exilul interior, din pacate pentru literatura mea. Pentru ca probabil, ramanand in Romania as fi devenit un poet din ce in ce mai rafinat sau nuantat. Eu stiu?...

Nicolae Manolescu spunea in 1980 ca promiteti sa fiti un poet extraordinar...

N-am avut sansa asta, am avut sansa realitatii. Cautam o decizie. Ce facem? Protestam sau scriem? Totusi, literatura numai in limba romana se poate scrie si numai acasa... Era si un dubiu major legat de pactul pe care trebuie sa-l faci daca ramai acasa: daca publici literatura estetica, atunci trebuie sa faci concesii in realismul imediat ca sa obtii castigul estetic - cartea. Dar daca, la un moment, ceea ce scrii se apropie de realitate, ce faci? Mai folosesti codurile? Cat? Pana unde le fortezi? Cand te transformi in traducatorul realitatii posibile in realitatea imposibila, literatura?

Ati decis ca e mai bine sa ramaneti afara.

Optiunea mea a fost indusa de gandul ca as putea scrie literatura de exil. In definitiv, m-am gandit ca biografia in realitate conteaza mai mult decat cea din imaginar. Ca un destin in literatura, in interiorul unei colonii penitenciare, mi se parea un destin in imaginar, cumva fictiv. Pe cand, in realitate, se putea intampla orice. Viena era un oras bun, asezat intre est si vest, atunci, mai mult decat acum. Acolo incepea estul, asa cum spunea si Cioran. Cand am ajuns la Viena, am zis: "Aici sunt acasa".

0 comentarii 5315 vizualizări