Alis Anagnostakis: Vulnerabilitatea, suprema putere! (II)

Autenticitatea înseamnă să dai voie lumii să te vadă aşa cum eşti de fapt. Şi nu suntem doar lumină şi frumuseţe. Toţi avem umbrele noastre, imperfecţiunile noastre. A lăsa pe alţii să-ţi vadă "lumina" înseamnă şi a le da acces la "umbra" ta. Atunci riscăm să fim judecaţi, răniţi. Iar asta ar putea fi insuportabil. Atunci alegem, de cele mai multe ori inconştient, sa purtam măşti de protecţe. Ele ascund "umbra", însă, din păcate, ascund şi "lumina".

Ani de zile am fost conştentă de măştile pe care le poartă alţii. Cred ca toţi suntem buni la asta - să etichetăm, sa observăm ce nu e în regula cu cel de lângă noi. Din pacate n-am fost aşa capabilă sa-mi conştientizez propriile măşti. Şi cred, din nou, ca nu sunt singura în situaţia asta.

Mi-am amintit recent de propriul meu drum spre autenticitate cu ocazia unui curs de inteligenţă emotională pe care îl ţin unui grup de copii de clasele 5-8, aflaţi într-un program special de educaţie alternativă pentru cei consideraţi "supradotati" - copii cu IQ-uri foarte mari sau talente deosebite.

Copiii sunt extraordinari - inteligenţi, sinceri, spontani, iar a lucra cu ei e un privilegiu şi o experienţă pe care o preţuiesc enorm. Ceea ce mă întristează este să observ deja la mulţi dintre ei presiunea de a crea "măşti" şi a-şi asuma roluri pentru a se ridica la nivelul aşteptărilor parinţilor, profesorilor sau colegilor lor - sunt dornici sa fie primii tot timpul (rolul "premiantului"), afirmă cu tărie ceea ce li s-a spus constant - ca o notă mai mică de 10 e o problemă, că le-ar putea afecta şansele de a merge la un liceu de elită (rolul "perfecţionistului"), se simt mai degrabă datori să concureze între ei în loc să se ajute unii pe ceilalţi (rolul "competitivului"), sunt tentaţi să se judece unii pe alţii şi să elimine din grup pe cei care sunt "diferiţi" (rolul "judecătorului").

Cu toate astea tot ei îmi spun, atunci când discutam sincer, că nu le place sa fie comparaţi cu alţii, că ei cred în sufletul lor ca ar trebui să se compare mereu cu ei inşişi, ca a concura e frumos, dar tot la fel de frumos este a colabora, ca a fi diferit nu e deloc rău, pentru că altfel lumea ar fi plictisitoare şi că ar trebui să fim toleranţi cu cei diferiţi de noi.

Văd în aceşti copii bătălia între dorinţa de autenticitate şi presiunea socială de a ne asuma nişte roluri pe care alţii le asteaptă de la noi. Şi eu şi multi oameni pe care îi cunosc şi voi, cu siguranţă, aţi simţit nevoia imperioasă de a fi acceptaţi, teama de a nu dezamăgi, frica de a nu fi judecaţi. Pentru asta aţi fost poate dispuşi să renunţaţi la ceva din voi, din ceea ce vă definea ca indivizi, şi aţi ales să jucaţi roluri care v-au ajutat să vă integraţi, sa câştigaţi acea acceptare sau aprobare pe care v-o doreaţi atât de mult.

Şi totuşi, întrebarea este - care e preţul pe care l-am plătit renunţând la propria autenticitate? Mai putem astăzi să deosebim rolurile pe care am învăţat să le jucăm de sinele nostru autentic?

Lucrând cu acesti copii extraordinari, mi-am amintit de propria mea lupta pentru a fi plăcută şi acceptată, de propriile mele frici că, dacă voi arăta lumii că nu sunt nici pe departe perfectă aş putea pierde simpatia celor din jur.

Sindromul "premiantului" din copilărie ia diverse forme la varsta adultă. În cazul meu s-a transformat într-o dorinţă de a nu dezamăgi niciodată pe nimeni. În consecinţă, ani de zile am făcut eforturi sa fiu pe placul tuturor - am incercat să fiu prietena perfectă, colega perfectă, trainerul perfect, mereu prietenoasă, mereu zâmbitoare, mereu dincolo de orice reproş. Şi mult timp am fost mulţumită sa port masca asta - nici măcar nu am fost constientă că era o mască. Până la urmă sunt un om bun şi plăcut, nu? Ce poate fi în neregulă cu a fi plăcut chiar de toată lumea? În plus, cei din jurul meu erau multumiţi, pentru că eram mereu o companie agreabilă.

Asta a durat până într-o zi când una din cele mai apropiate prietene, pe care o consider aproape o soră şi în care am o imensă incredere, mi-a administrat "duşul rece" de care aveam nevoie. Mi-a spus că nu mai suportă atitudinea mea aprobatoare, că ar vrea sa nu mai fiu aşa de "enervant de drăguţă" tot timpul. Mi-a spus că îşi dorea să ii spun şi ce nu-mi convine, că avea nevoie să ştie că sunt sinceră cu ea, că avea nevoie de la mine de păreri oneste, chiar dacă nu neapărat confortabile şi plăcute.