Alexandru Tomescu. Ati auzit de el?

Alexandru Tomescu

Poza 1 din 4

Poza 2 din 4

Poza 3 din 4

Poza 4 din 4

De la bunul sau prieten, Ioan Parhon, aflu ca in scoala elementara colegii ii spuneau Zdranganici, fara vreo legatura cu vioara, ci mai degraba cu uniforma sa de pionier, plina de insigne care tradau rezultatele excelente la invatatura... „Avea insusirile unui copil care face performanta: retras, introvertit, plutind intr-o lume in care noi, ceilalti, nu aveam acces. Anii au trecut si lumea lui a inceput sa se deschida catre noi.“

Ioan l-a ascultat cantand in toiul iernii prin cabane pustii sau l-a ajutat sa-si poarte vioara, ducand-o in spate, prin viscol, in munti. Intr-un rand, au ramas inzapeziti la malul marii. Alteori au mers impreuna la concertele din tara cu personalul, pe holul dintre vagoane. Au impartit carti si vin fiert, vodca si peste afumat, muzica lautareasca si tigari Carpati. Au fost pe stadion la meciurile de fotbal, au invatat impreuna coreeana, pe care, pana la urma, doar Tomescu o stie. Acasa, vecinii le mai bateau cateodata in calorifer, deranjati de cate o „La Campanella“ fara surdina...

L-am intalnit pe Alexandru Tomescu chiar a doua zi dupa ce sustinuse un miniconcert pe soclul fostei statui a lui Lenin, din Piata Presei Libere, impreuna cu colegii sai din Romanian Piano Trio. Imi povesteste ca a fost vorba despre o contributie la lucrarea de arta contemporana intitulata „Replacing Lenin“, parte a initiativei „Proiect 1990“ a curatorului Ioana Ciocan, al carei autor, Andrei Ciubotaru, venise cu ideea unor statui vii si cantatoare. Marturiseste ca a fost o aventura sa se urce acolo cu echipament muzical cu tot, sa agate bine partiturile de pupitre ca sa nu le zboare vantul si sa cante in spatiul acela neincapator, asigurat doar de niste balustrade, cu rol de protectie mai mult imaginar. S-a adunat multa lume: trecatori, biciclisti, ziaristi care ieseau de la serviciu. Probabil ca s-ar fi strans si mai multi, daca evenimentul ar fi fost anuntat dinainte. Una peste alta, a fost un moment romantic, incarcat de poezie. Se auzeau greierii in iarba, luna plina rasarea peste Herastrau, iar bulevardul cu masinile care treceau dintr-o parte intr-alta se vedea frumos de sus.

Cele trei lucruri pe care le-ar lua cu el daca ar fi exilat pe o insula pustie ar fi vioara, sonatele si partitele de vioara solo ale lui J.S. Bach – „cam tot ce trebuie sa stii in materie de vioara“ – si un briceag elvetian.

Tomescu vrea ca muzica clasica sa revina la viata. Ea nu este un exponat de muzeu care sa traiasca intr-un borcan cu formol. Muzica clasica se canta oriunde exista doua elemente importante: cel care canta si cel care asculta. Cand sunt reunite aceste doua entitati, ceva minunat se poate intampla, chiar daca la doi metri distanta trece un metrou. Ma asigura ca acustica la metroul bucurestean e chiar foarte buna si ca teama muzicienilor de a nu se descalifica parasind sala de concerte e nefondata. El crede ca, dimpotriva, e o dovada de deschidere: „Fara indoiala ca este confortabil sa canti in sala de concert. Dar atmosfera e cu totul alta cand ti se cere sa canti intr-un loc neobisnuit.“

„Alexandru Tomescu este un tanar nonconformist al carui spirit liber se reflecta perfect in muzica sa, care cauta in sufletul oamenilor dorinta de a trece peste insatisfactii, umilinte si frustrari. Prin vioara Transilvanius, am incercat sa creez un instrument cat mai potrivit cu personalitatea sa muzicala, care sa ii ofere libertatea de a se exprima“ - Silvian Rusu, lutier

Provocarea limitelor

Daca pictorul are inspiratie la cinci dimineata, se poate trezi chiar atunci sa picteze o capodopera. In schimb, faptul ca muzicianul are inspiratie la ora cinci cand concertul a avut loc ieri, la sapte seara, nu intereseaza pe nimeni. E o meserie care cere un exercitiu de disciplina a spiritului, un „control“ al inspiratiei. In fiecare artist trebuie sa existe aceasta energie, pe care el o compara cu apa dintr-o fantana, din care, oricat ai scoate, nu seaca niciodata. Confruntarea limitelor fizice si psihice se petrece mai cu seama in turnee, cand se mai intampla sa sustina trei sau chiar patru concerte in doar trei zile. Atunci apa din fantana iese greu la suprafata.

Desi din sala nu se vede, cantatul la vioara e chinuitor. Corpul sta intr-o pozitie nefireasca si, dupa cinci-sase ore de studiu, muzicianul are dureri ascutie, ca si cum niste pisici salbatice si-ar ascuti ghearele pe spatele sau. Tomescu intruneste regula celor 10.000 de ore de exercitiu, enuntata de Malcolm Gladwell in „Exceptionalii”. Indiciul care il tradeaza este cicatricea de sub barbie, din partea stanga, ramasa in urma orelor de repetat.

Dar, a ajuns sa se simta din ce in ce mai bine pe scena. Ii place legatura care se creeaza cu sala: „De fiecare data, publicul este altul si trebuie imblanzit“. Tomescu canta de 15 ani la Sala Radio si spune ca n-a intalnit acelasi public de doua ori. Chiar daca vin aceeasi oameni, ei reactioneaza diferit. Nici publicul, nici artistul nu sunt identici. El trebuie sa aiba acea putere de convingere, de a cuprinde toata sala si de a-i purta pe toti cu el pana departe... Publicului de la concertul Stradivarius 2010, de exemplu, i-a cantat muzica din secolul al XX-lea, mai putin cunoscuta si „ceva mai ermetica“: Bartok si Prokofiev. O muzica mai condimentata, cu gust si arome mai intense, care ii place tocmai pentru ca nu foloseste jumatati de masura. S-a bazat pe capitalul muzical acumulat la prima editie Stradivarius, cand a cantat Mozart si Beethoven, si pe cel de anul trecut, cand a interpretat piese ale compozitorilor romantici. Crede, de altfel, ca una dintre valentele unui artist este aceea de a gandi pe termen lung si de a contribui la educarea publicului.

Un dram de nebunie

O interpretare va fi intotdeauna o combinatie de idei deja pregatite, cu anumite linii de constructie a lucrarii foarte clare si de idei care vin spontan – acel dram de nebunie care se manifesta doar in concert. Pentru el, o piesa muzicala trebuie sa aiba sens. Dupa ce a inteles-o, urmeaza o perioada de „imbolnavire“. O tot asculta pana ce incepe sa-i circule prin sange. Tomescu si-a setat un standard de „sunet ideal“ catre care tinde si de atunci, il tot experimenteaza. A cantat muzica din toate perioadele si din toate epocile, cel putin intr-o anumita faza de acumulare, de bagaj – care, de altfel, n-ar trebui sa inceteze niciodata. „Nici un muzician n-ar trebui sa se cantoneze intr-un singur domeniu, deoarece domeniile comunica intre ele.“

Daca s-ar urca pe scena sa cante o piesa despre care nu e convins ca ii place, ascultatorii ar fi si mai putin convinsi decat el. Si aceasta necesita un exercitiu de imaginatie si de disciplina: sa iti placa tot ceea ce canti, sa gasesti in fiecare piesa ideea cu care rezonezi, in care poti sa crezi si in care poti sa ii faci si pe altii sa creada. „O piesa interpretata fara implicare e o piesa moarta.“

Cat de greu ii e unui solist concertist– asimilabil unei locomotive care trage orchestra dupa el – sa-si adapteze temperamentul pentru muzica de camera, renuntand la individualitatea sa pentru a actiona ca parte a grupului Romanian Piano Trio? Nu foarte greu, ba chiar muzica de camera e o experienta necesara. De altfel, si in calitate de solist al Orchestrei Nationale Radio se simte facand parte dintr-o mare echipa.

Primul sau CD a fost editat in Rusia, cuprinzand inregistrarea live a concertelor de Paganini si Mendelssohn-Bartholdy. Dupa acest debut, au urmat CD-uri editate in Italia, SUA, Franta si alte CD-uri editate la Casa Radio, cuprinzand interpretarile sale de la Bruxelles si Haga. Desi are destule discuri imprimate, spune ca un disc nu il reprezinta decat intr-o masura limitata. Una este trairea din sala de concert, acea energie pe care o transmiti, acel control pe care il detii asupra timpului si spatiului, si alta este sa te lasi „fixat“ pe o bucata de celuloid.

Seria de CD-uri cu vioara Stradivarius pe care a inceput-o in 2008 a fost gandita pe cinci ani. Si-a propus un scop ambitios, si anume: sa deschida apetitul publicului pentru muzica culta dincolo de piesele arhicunoscute. Cel de-al treilea album aparut se numeste „Romantic Stradivarius“. Sub aceasta titulatura a inregistrat pentru prima data muzica de camera, respectiv sonate. Anul viitor ar vrea sa pregateasca un CD cu muzica din secolul al XX-lea, iar pentru al cincilea an – cel mai indraznet proiect dintre toate – un CD cu muzica romaneasca.

Turneul national Stradivarius 2010, organizat de Accendo in parteneriat cu Radio Romania, a fost asociat unei campanii sociale de strangere de fonduri pentru ajutorarea copiilor hipoacuzici.