Role model

Alex Gavan, Viata ca-n montagne-russe

Daniela Oancea › Joi, 2009-11-12 18:58

Paradoxal, alpinistul de altitudine, Alex Gavan are rau de inaltime. De inaltimile artificiale, se precipita el sa precizeze. Si-a dat seama de asta in copilarie, intr-o excursie cu parintii la Turnul Eiffel, cand privitul in jos de la etajul unu al turnului i-a dat fiori. Asa se face ca omul care urca la opt mii de metri fara masca de oxigen are o fobie de care n-a reusit sa scape nici astazi: uitatul in josul barajului Vidraru inca ii provoaca ameteli. 

154-rolemodel

Cu tot raul de inaltime, nimic nu l-a impiedicat pe Alex Gavan ca din 2004 incoace sa organizeze expeditii la foarte mare altitudine, dintre care trei au fost reusite pe varfuri de peste 8.000 de metri. O activitate care ii ocupa cam tot timpul. Nici nu incape discutie despre un job. Totusi, Gavan mai face si altceva decat sa se catere pe munti fara masca de oxigen. Cand nu e in expeditii, tine speech-uri motivationale - cum a fost cel din cadrul sesiunii TEDx, din luna octombrie de la Bucuresti - sau la solicitarea unor companii. Tot fara masca de oxigen, dar dintr-un alt motiv: pentru ca asa se umple de energie.

Cand ai un vis si crezi in el, pentru a putea obtine sprijin, trebuie sa convingi pe toata lumea de validitatea lui si sa le arati celorlalti ca te comporti responsabil. La fiecare noua expeditie, desi face tot ce este omeneste posibil ca sa "urce varful", Alex Gavan ramane prudent si se asigura ca se va putea intoarce oricand riscul e prea mare.

Orice proiect la altitudini de peste 7.000 de metri incumba o doza foarte mare de risc. Pana in 2000, pe cele 14 varfuri de 8.000 de metri ale lumii murisera peste 591 de oameni, iar rata de mortalitate pe cel mai periculos dintre ei (Annapurna) era de 41%. Cu alte cuvinte, din 100 de oameni care urca acolo, 41 nu se mai intorc. "Un mod de abordare a riscului ar fi sa iti spui ca nu exista. Ideea e ca trebuie sa accepti ca exista", spune Gavan. O alta premiza de reusita pentru proiectele sale legate de inaltimi este respectul fata de mediul in care actionezi. Pentru ca, spune el, "umilinta si piosenia fata de munte pot fi extinse catre orice alt domeniu de activitate, chiar si cand vine vorba despre mediul de afaceri".

Dar de ce vorbeste Gavan despre business, cand in urmatorii sapte-opt ani vrea sa urce celelalte varfuri de 8.000 de metri ramase fara oxigen si fara serpasi? Atunci cand duci o astfel de viata, o slujba full-time iese imediat din discutie. Ce sa mai vorbim de un business. Alpinismul de altitudine e un proiect atat de complex incat necesita o implicare de mie la suta. In fiecare zi ii sunt necesare cel putin trei ore de antrenament pe care le efectueaza intr-o sala de fitness sau pe un panou de escalada. In weekend face fie alpinism, efectuand trasee de perete de mai multe lungimi, fie ture de anduranta.

Totusi, atunci cand nu se antreneaza, Gavan are intalniri cu sponsorii sau cu mass-media. Si tine speech-uri. Scurta perioada de timp in care a fost angajat - atunci cand seful sau era preocupat mai mult de prezenta la birou decat de rezultatele pe care le avea - este unul dintre motivele care l-au impins sa renunte la jobul stabil si sa isi urmeze pasiunea. Un lucru nu tocmai usor. Renuntarea la o slujba cu program de la noua la cinci te priveaza de confortul psihic pe care ti l-ar oferi un venit stabil, crede el. Gavan e insa o fire antreprenoriala, iar proiectele pe care le-a dezvoltat pana acum au fost pornite de la zero. Le-a crescut singur si singur si-a atras resursele necesare sustinerii lor. "Practic eu ma antrenez, eu urc muntele, eu fac marketingul, eu sunt propriul meu PR, le combin pe toate", spune alpinistul cu o unda de autoironie. "Dar", continua el, "daca nu devii una cu proiectul tau, n-are cum sa iti iasa".

Realitatea izbeste

Elementul neprevazut apare si iti trage doua palme, chiar si atunci cand totul a fost riguros planificat. N-a existat expeditie la 8.000 de metri pe care sa n-o fi planificat minutios si care sa mearga pas cu pas, dupa jaloanele fixate. O data a fost jefuit, fiindu-i furata o suma importanta de bani, alta data a ramas fara parteneri de ascensiune. Cu o alta ocazie, chiar in ziua escaladarii varfului, conditiile de avalansa l-au obligat sa se intoarca din drum si sa caute o alta solutie. Oricare ar fi motivele, de fiecare data, intr-un proiect mare, intervin si probleme. Ceea ce americanii numesc "reality knocks". Atunci, fie totul se darama, fie gasesti o solutie. Dar tocmai faptul ca planifici foarte bine, de la strategia de ascensiune pana la greutatea rucsacului, iti ofera cadrul necesar ca sa poti sa administrezi neprevazutul. Oricum, timp ca sa iti plangi de mila nu ai. Esecul nu e optiune, pentru ca ar insemna sa mori. Asa se face ca, daca se intoarce fara sa fi urcat varful, pentru el aceasta nu reprezinta un esec, ci doar o amanare, pana la o data viitoare cand se va intoarce ca sa isi indeplineasca obiectivul.

Alex s-a intors in luna octombrie de pe Shisha Pangma din Tibet, cu un inceput de edem pulmonar. Ar fi fost cel mai simplu varf de 8.000 de metri pe care l-ar fi urcat pana acum. Teoretic, facuse si echipa cu un partener perfect: Horia Colibasanu. Acolo au intalnit-o pe Edurne Pasaban, celebra alpinista spaniola care avea la activ 12 optmiari, aflata la a cincea tentativa de escalada pe Shisha Pangma. Tot atunci, incerca sa urce si Andrew Lock, integralist de optmiari. Acesta era la a treia tentativa. Insa chiar acolo, in acel sezon, si-a gasit sfarsitul Roby Piantoni, italianul cu care Alex impartise taberele de baza in expeditiile din Pakistan in 2007 si 2008, al carui deces a fost anuntat oficial la 15 octombrie a.c. Pe primii doi, Alex ii considera niste staruri, fata de care se simte "mic". Dar pana si faptul ca acestia reveneau a treia sau a cincea oara sa urce pe Shisha e o dovada lipsita de echivoc a faptului ca nereusitele anterioare nu le-au daramat moralul. De altfel, in istoria escaladarilor de 8.000 de metri, ascensiunile consecutive de succes cum au fost ale lui (Cho Oyu 2006, Gasherbrum 2007, Makalu 2008) sunt mai degraba exceptia decat regula. Nu stie exact cum s-a ales cu edemul pulmonar care a pus capat expeditiei. Poate ca a grabit ceva in procesul de aclimatizare (desi anul trecut in numai douazeci de zile, din tabara de baza pana la varf, facuse ascensiunea pe Makalu). De obicei, procesul de aclimatizare dureaza cel putin o luna. Ceea ce l-a speriat si l-a trimis acasa a fost si faptul ca era de trei ori sa declanseze o avalansa de tip "plaque a neige" cand se retragea din tabara trei.

0 comentarii 6847 vizualizări
 
 
 
 
 
 
&n