„To Whom It May Concern” sau despre politici stupide

Este cu un pas în zona politico-militară, are viziune  strategică şi acţionează relativ indepentent, fără patronizare în limita responsabilităţilor fişei postului. Cu anumite excepţii care întăresc regula, nu comandă şi nu ar trebui să comande unităţi operative. Treptele acestea de comandă le-a parcurs anterior pe cand era locotent colonel la nivel unitate tactică de bază (batalion, fregată, escadrilă) sau eventual se pregăteşte pentru comanda la nivelul  grupării operative întrunite sau nu (CJTF) când (dacă) va fi promovat în corpul generalilor şi amiralilor. 

El însumează o educaţie de excepţie în ţară şi în cadrul Alianţei, experienţa îndelungată, leadership format şi cultivat în timp, maturitate deplină în luarea deciziilor. În unele state este asimilat cel puţin cu nivelul de director general de IMM. Cu responsabilităţi, competente şi venituri oarecum echivalente,  comparabile cu media acestora pe economie pentru a realiza un echilibru cât mai corect între armată, sectorul privat şi societatea civilă, şi nu cu salariul mediu pe economie.

Poziţionarea colonelului/comandorului pe scara valorilor naţionale este extrem de importantă pentru realizarea unei percepţii cât mai corecte a populaţiei civile despre armata pe care o finanţează şi de la care asteapta o protecţie profesionistă şi competitivă, dar şi pentru regăsirea militarilor de toate gradele pe palierele profesionale şi de conducere echivalente în societatea civilă. Pentru pacea şi normalitatea internă. Acelaşi lucru este valabil şi pentru celelalte instituţii din sistemul naţional de apărare. 

După o viaţa tumultuoasă, stresantă, competitivă  şi plină de privaţiuni acum colonelul/comandorul bate la ochi cu pensia lui către societatea civilă care uneori nu l-a meritat. Probabil ca l-a invidiat întotdeauna ca a fost băiatul cel mai bun din clasă la învaţătura şi nu a putut face faţă competiţiei cu acesta, dar acum s-a schimbat situaţia, în sfârşit,  este „payback time”. Nejustificat îl învinovăţeşte că are o pensie „nesimţită”(mai nou, chiar mai mică decat a unui subofiţer!), pensie  care nici pe departe nu compensează contravaloarea serviciilor aduse statului român (surprinzător poate, nu numai medicii sunt îndreptăţiţi a se plânge de subfinanţare cronică şi salarii mici), pentru ca el a fost altruist şi nu i-a trimis factura guvernului de câte ori a adus direct sau indirect avantaje evidente  incomensurabile în domeniul valorilor spirituale, imaginii şi percepţiei României ca un stat care se zbate să-şi păstreze demnitatea în lume.

Statul nu mai doreşte să plătească aceste facturi de onoare. Statul, prin reprezentanţii săi nevrednici şi ticăloşiţi în mocirla politică din care provin, se dispensează de el neplătindu-şi obligatiile asumate după ce a beneficiat 30 ani de pe urma lui. Acum, statul îl invită să uite ca a fost colonel/comandor vreodată şi îl trimite la Casa publică de pensii să poată să-şi  întreţină bătrâneaţea după cum va merge economia în care n-a lucrat niciodată şi nu a avut şansa să o facă mai bună pentru ca nu a fost treaba lui.

Odata pensionat colonelul/comandorul nu mai este băgat în seamă, mai nou, nici măcar de sistemul în care a contribuit cu munca sa toată viaţa. Nimeni nu mai are nevoie de pregătirea şi experienţa lui, este lăsat în pace să-şi vadă de treabă. Programele de reconversie profesională, pe langă faptul că sunt superficiale şi inutile, nici macar nu i se mai adresează lui. El are nevoie doar de recunoaştere şi de on-job training dat fiind ca sistemul militar seamănă foarte mult cu cel corporatist. Este vorba de valoarea adaugată pe care potenţial  foştii militari de carieră (cu precădere ofiterii superiori educaţi) o pot adauga organizaţiilor de tip corporatist aplicând principiile planificării operaţionale militare în cadrul proceselor care se derulează în mediul economic.

Dar colonelul/comandorul este cel pe care toate firmele de executive search or head hunting îl ocolesc  ca urmare a  unei percepţii eronate datorate unei propagande stupide  despre foştii militari „prăfuiţi şi depăşiţi”, care în afară de agenţi de pază, de asigurări sau administratori de bloc nu mai pot face altceva. Cine şi-ar putea imagina că şi colonelul/comandorul român are una, două sau chiar trei facultăti, unul-două mastere, unii chiar în străinătate (şi nu sunt chiar puţini ), doctorat, sunt lectori, conferenţiari sau chiar profesori universitari adevăraţi, nu parveniţi de ocazie, şi că pot vorbi fluent una, două sau chiar trei limbi străine de circulaţie internaţională? Cine şi-ar putea închipui că aceştia au fost şi sunt călători frecvenţi pe patru continente? Cine şi-ar putea închipui că aceştia au lucrat şi lucrează cot la cot cu omologii lor din ţări mai avansate pe probleme internaţionale de actualitate şi uneori  în situaţii extreme, unde nu mai contează uneori din ce ţară provii?