« Mi-e frică să nu mă blochez » : prezentări în public, interviuri, luări de cuvânt

Acum, experienţa aceasta de profesionist care a reuşit în pofida hiperemotivităţii, sau poate tocmai datorită ei, îmi oferă resurse certe pentru a-i ajuta pe alţii să-şi depăşească blocajele şi să zboare atât de sus cât îndrăznesc şi cât îi lasă înzestrarea naturală şi capacitatea de muncă.

În tinereţe, destul de aproape de începutul carierei – deci foarte nesigură de mine –, eram invitată la o conferinţă internaţională. M-am văzut dintr-o dată între doi « monştri sacri » ai domeniului, profesori în două dintre cele mai prestigioase universităţi europene, cunoscuţi pentru exigenţa lor şi pentru neiertarea cu care îşi comunicau judecăţile de valoare: unul prezida sesiunea, iar celălalt avea sarcina să facă un prim comentariu de expert pe marginea conferinţelor, pentru a provoca sala la discuţii. De prisos să încerc să descriu ce era în corpul meu – pentru că în mintea mea nu prea mai era nimic. Eram, literalmente, paralizată.

Şi a venit, spontan, întrebarea salvatoare: ce caut eu aici ? O ştiţi, apare de fiecare dată atunci când îţi vine s-o iei la fugă, să abandonezi. Predam atunci şi cursuri de consiliere de cuplu şi familie şi ştiam cât de utile sunt reîncadrarea (reframing) şi reinterpretarea.  În căutarea unui răspuns, am reformulat întrebarea : cine sunt eu aici, în ce calitate sunt aici, pentru ce sunt aici, ce aşteaptă oamenii aceştia de la mine, pentru ce suntem NOI toţi aici?

Am avut întotdeauna curajul, sau poate doar bunul simţ, să mă privesc cu luciditate. Eram, acolo, un cercetător invitat să prezinte o parte din preocupările şi rezultatele sale pe o temă de interes comun. Român, tânăr, fără renume. Alături de experţi cu mai multă experienţă, unii recunoscuţi în toată lumea pentru contribuţiile lor.

Ceilalţi aşteptau de la mine doar o atitudine corectă de profesionist. Nu vreun « geniu din Carpaţi », cu idei spectaculoase şi originale – cum, paranoic aş spune, suntem educaţi să credem. Nu perfecţiune. Doar o contribuţie la atingerea scopului comun pentru care ne aflam cu toţii acolo, doar prezentarea onestă a unei cercetări luate în serios. Atât : scop comun, muncă serioasă, interogaţie şi comunicare onestă.

Pe de altă parte, interesul meu era să profit de şansa de a întâlni experţi de primă mână şi să învăţ cât mai mult. Nu să fac impresie bună. Nu să le arăt ce inteligentă şi cultivată eram. Nici ce supradotaţi sunt românii. Nu să-mi ascund slăbiciunile şi neştiinţa. Nici să le caut nod în papură celorlalţi, ca să mă simt eu « mai egală ». Aveam de câştigat dacă, dimpotrivă, relatam foarte onest cum procedez şi la ce rezultate am ajuns : aveam şansa să primesc fie o confirmare care mi-ar fi sporit încrederea, fie un feedback negativ care m-ar fi ajutat să mă corectez şi să nu pierd timp (cum fac atâţia care avansează plini de entuziasm pe un drum greşit). În plus, obţineam şi respectul celor atenţi la etica profesională.

Am mărturisit de la început că simt un dublu complex, ştiinţific şi lingvistic, şi că orice feedback mă va ajuta să avansez. Am prezentat apoi onest materialul – pe care îl muncisem foarte serios! – insistând asupra întrebărilor încă fără răspuns, incertitudinilor, căutărilor. Rezultatul a depăşit şi cel mai frumos vis – dacă aş mai fi avut atunci energie să visez. Mi s-a permis depăşirea timpului, ca premiu pentru… originalitatea ideilor ! Am primit feedback-ul de care aveam nevoie ca să fiu sigură că metoda mea de lucru era validă şi am descoperit unde mai aveam de şlefuit sau de corectat. Au urmat alte invitaţii, conferinţe, seminarii…
Aşa am creat trei dintre regulile mele « de aur », pe care vi le recomand cu toată convingerea.